Tesla si povestea unei viziuni electrice

Tesla spune o poveste care a inceput de foarte putin timp si a carei intriga se afla inca undeva in viitor. Este una dintre cele mai fascinante aventuri ale unei companii moderne, prinsa intre evolutia clasica a unei industrii traditionale si zbaterile iconoclaste ale  noii economii a perturbarilor creative. Ca sa intelegem povestea Tesla trebuie insa sa intelegem alte narative, de multe ori complexe, si care impreuna ajung sa explice unde ne aflam, nu doar conducand o  masina electrica din punctul A in punctul B, ci fata in fata cu optiunile noastre ca umanitate.

Tesla Model 3 este prima masina electrica de masa care a fost produsa, sau urmeaza sa fie produsa  la o asemenea scara, cel putin avand in minte volumul de vanzari al companiilor traditionale din industria auto. Desi multa lume crede ca este doar o alta masina, sau chiar o moda trecatoare, Model 3 este doar varful aisbergului. In spatele primirii entuziaste, in spatele sutelor de mii de rezervari din toate colturile lumii se ascunde o poveste cu mult foc, carteluri economice si visele transcedentale ale unor oameni care au inteles care e functia primordiala a inovatiei si ce te costa sa-ti permiti  sa ai o viziune. Model 3 este incununarea unui tipar de gandire iconoclast al fondatorului Elon Musk, omul care vrea sa trimita omenirea pe Marte. Pana acolo insa isi doreste sa o convinga sa conduca masini electrice. Doar electrice.

Pentru ca Model 3 este povestea Tesla si povestea Tesla este povestea unei imposibilitati. Nici macar nu e povestea unor masini, asa cum le intelegem noi in prezent, ca mijloace de transport. Masinile lui Elon Musk nu sunt doar mijloace de transport, ci mijoace de convingere in masa ca se intampla ceva rau cu aceast planeta si cineva, pentru numele lui Dumnezeu, trebuie sa faca ceva in acest sens. Tesla este deci despre frica de ce se poate intampla in viitorul nu tocmai indepartat pentru umanitate. Este un plan sa schimbe aceasta traiectorie, un Master Plan ce implica dintr-un motiv sau altul, masini. Tesla este un apel serios pentru noi toti, care a crescut in amploare, mai ales ca a inceput ca o idee rizibila si amuzanta, dar a continuat ca o viziune.

Un start-up impotriva unui oligopol

Industria auto este una dintre cele mai importante si mai competitive industrii din peisajul actual. Producatorii de automobile sunt organizati ca un oligopol, adica putine companii mari, traditionale, cu experienta de aproape o suta de ani, actionand pe piata matura cu marje mici si in care progresul este incet, incremental si non-paradigmic. Sa incepi un start-up in acesta indistrie este in marea majoritate a cazurilor o reteta pentru esec. Poate singurul start-up de succes a aparut acum aproape 100 de ani, in 1925 (Chrysler). Barierele la intrare sunt colosale, pentru ca sa construiesti o masina, si nu oricum ci la scara la care vinde General Motors (10 milioane de masini pe an) este o intreprindere ridicol de complexa, necesarul de capital si forta de munca fiind extrem de mari. Singurele companii care au avut un relativ succes au fost cele concentrate pe nise, producand un anumit tip de masina, pentru un anumit tip de consumator. Competitia head-on cu oligopolul industriei auto a fost inca de la inceput o fantasma.

Si intelegem de ce din graficul de mai jos (sursa statista.com)

 

 

 

 

 

 

 

Cum poti concura cu companii care livreaza 10 milioane de masini pe an, in timp ce tu livrezi 70 de mii? Aici se opresc de obicei analistii sectorului auto cand considera ca Tesla este o inchipuire, deocamdata. Sa ne uitam insa si la capitalizarea bursiera:


 

 

 

 

 

Tesla depaseste GM ca valoare de piata. Este un detaliu esential care schimba datele problemei. O companie care merge pe pierderi si care livreaza atat de putine produse pare supraevaluata. Asta e corect daca insistam sa ne uitam la cifrele contabile. Tesla este insa un start-up, si macar din acest punct de vedere pierderile initiale nu sunt o problema, sunt un detaliu comun al acestei faze de dezvoltare a companiei, bazata pe crestere, inovatie, R&D si mai putin pe profitabilitate. Dar chiar si asa, discrepanta intre capitalizarea bursiera si cota de piata de doar 1% pe care o are Tesla in industrie dezvolta suspiciuni legitime si reprezinta un paradox care mai devreme sau mai tarziu isi va afla rezolvare. Pentru o analiza in detaliu a valorizarii actiunii Tesla si determinarii procentului de supraevaluare a actiunii, e interesant de citit articolul lui Damodaran&Cornell [1].

Valoarea de piata a Tesla, spre deosebire de valoarea GM este o valoare ce deriva din asteptarile viitoare despre aceasta companie. Este valoarea prezenta a tuturor oportunitatilor viitoare si mai ales a viziunii de a schimba lumea. GM in schimb are o valoare puternic ancorata in prezent si in trecut, fundamentata pe cifrele companiei, care face profit si livreaza economii de scara. De aceea pretul actiunii Tesla inglobeaza foarte mult din asteptarile subiective ale oamenilor despre succesul viitor al companiei, si reflecta mai mult  valoare estimativa a companiei, decat pretul actiunii GM care este rezultatul cererii si ofertei unei piete mature, in care fundamentele economice ale companiei sunt principala sursa de valoare. De aceea, Warren Buffet de exemplu nu va investi niciodata intr-o companie ca Tesla, asa cum spunea de altfel in scrisoarea catre actionari din 2007: „Cea mai proasta afacere este cea care creste rapid, are cerinte mari de capital pentru a produce crestere si apoi castiga foarte putini bani”. Nu e deci intamplator ca, tocmai datorita valorizarii actuale care nu are nici o legatura cu cifrele financiare, actiunea Tesla este si cea impotriva careia s-au pariat cei mai multi bani: in aprilie 2017, existau instrumente financiare in valoare de peste 10 miliarde de dolari si care aduc profit daca actiunea Tesla va scadea.

Un lucru esential trebuie mentionat cand vorbim despre Tesla in comparatie cu industria auto : rata progresului. Cu toata evolutia masinilor de la Model T pana la limuzinele premium de astazi care se conduc singure, un lucru esential nu s-a schimbat aproape deloc: modul de propulsie. Si Model T din 1900 si Seria 5 din 2017 folosesc aceeasi paradigma de propulsie: motorul cu ardere interna bazat pe combustibil fosil. Variante ale aceluiasi principiu au tot fost create insa in esenta, peste 90% din automobilele din prezent sunt puse in miscare prin arderea de petrol intr-un cilindru, care degaja energie mecanica transmisa  rotilor care pun in miscare masina (doar in Statele Unite, 93% la suta din cele 128 de milioane de masini folosesc combustibil fosil). E suprinzator totusi daca ne gandim cum a evoluat comunicarea de exemplu, intre aceleasi borne temporare, de la telegraf la internet si videocall intre persoane aflate la mii de kilometrii distanta. Asta este un exemplu de progres paradigmic. Progresul incremental din industria auto, in care fiecarui model nou i se mai adauga cateva caracteristici fata de precedentul, urmeaza in esenta aceeasi paradigma.

Asta pana sa apara Tesla.

Daca intram pe site-ul companiei, misiunea Tesla este urmatoarea:

„Tesla’s mission is to accelerate the world’s transition to sustainable energy.”[2] Misiunea Tesla este sa accelereze tranzitia lumii catre energia sustenabila. Este putin neobisnuit pentru o companie care produce masini.

Sa consultam si alte cateva viziuni asumate de catre alti producatori auto:

BMW:  „to become world’s leading provider of premium products and premium services for individual mobility

GM: „build GM into the world’s most valued automotive company”

Ford: „People working together as a lean, global enterprise to make people’s lives better through automotive and mobility leadership„.

Nu pot exista lucruri mai contrastante decat  misiunea Tesla si misiunea oligopolului auto: este in primul rand o diferenta de prioritati. Tesla nici macar nu vorbeste despre masini, sau despre nevoia de mobilitate a consumatorilor, ci despre tranzitia catre energia sustenabila. In centrul misiunii Tesla este un pericol pe care il poate evita pentru intreaga umanitate. In centrul misiunii industriei auto este nevoia de transport a oamenilor care sa fie atinsa prin cele mai bune produse care sa ofere acest serviciu. Ambele initiative sunt laudabile, si au contribuit sau contribuie la progresul umanitatii, insa pe cai diferite si cu costuri si externalitati diferite.

Elon Musk a renunat sa mai faca parte din consililul oamenilor de afaceri ai lui Trump imediat dupa ce Donald Trump a anuntat iesirea din Acordul de la Paris privind schimbarile climatice si a anuntat acest lucru print-un tweet sec, ca cel de mai sus. Asta pentru ca lupta pentru o energie curata este in centrul proiectelor lui Musk si in centrul aspiratiilor lui privind Tesla. Este viziunea esentiala pe care a urmarit-o, iar Tesla a fost mijlocul pe care l-a ales (desi nu singurul) pentru a urma aceasta viziune. Asa ca rezultatele nu trebuie cautate in rezultatele financiare ale companiei, ci in viitor.
Aceasta distinctie este importanta pentru ca ofera un prim indiciu despre ce fel de start-up este Tesla si ce inseamna reusita masinilor pe care le produce. Este in esenta o schimbare de paradigma asupra modului cum este inteleasa sursa de energie care sustine miscarea. Iar aceasta sursa de energie conteaza si este pusa in antiteza cu cea conventionala, bazata pe foc si arderea petrolului, care sustine in prezent industria auto. Tesla este in esenta o misiune de credinta mai mult decat o companie auto. Iar poruncile pentru aceasta credinta au fost scrise acum 11 ani intr-un articol pe blogul personal de catre Elon Musk. In esenta, planul cuprindea trei pasi si un obiectiv final[3]:

  • construieste o masina electrica sport de lux;
  • cu banii incasati, construieste o alta masina electrica, premium, pentru un public mai larg;
  • cu banii incasati din masina premium, construieste o alta masina electrica, pentru publicul larg;
  • obiectivul final este ca majoritatea oamenilor sa conduca masini electrice si sa salveze astfel planeta

Dar cum transmiti publicului aceasta nevoie de a schimba lumea? Nu poti sa transmiti oamenilor direct, hei, cumparati masinile mele electrice pentru ca ele vor salva planeta. Oricat ar parea de cinic, oamenii nu sunt foarte receptivi la o astfel de retorica, foarte multi vor doar sa cumpere o masina eficienta, care sa le rezolve nevoile de deplasare sau de statut. Termenul lung al potentialelor pericole care pot exista pentru viitorul nostru e doar o abstractiune. Cum spunea Keynes, „pe termen lung, suntem toti morti”.

Asa ca singurul mod in care iti poti urma viziunea de baza este sa le propui consumatorilor un produs mai bun, mult mai bun si in acelasi timp diferit fata de ceea ce sunt obisnuiti.

Asa au aparut, pe rand, Tesla Roadster, Model S si acum Model 3. Stagii ale unei viziuni mult mai ambitioase.

Acesta a fost un pariu imens, pentru ca reusita Tesla inseamna ca o industrie mamut, care are in spate alta industrie mamut, cea a petrolului, se simt subit amenintate dupa 100 de ani de dominare. Sensul vietii pentru aceste industrii are in centru extractia de petrol si arderea produselor derivate din acesta pentru a pune lumea in miscare. Nu este numai sensul vietii lor ci si inovatia principala care a permis progresul la scara larga, globalizanta pe care il traim azi. Nu exista deocamdata sursa de energie care sa aibe o densitate mai mare de energie inmagazinata decat petrolul, iar asta conteaza inca enorm in deciziile pe care le iau oamenii cand isi aleg masinile.

Petru a intelege Tesla si misiunea ei trebuie mai intai sa intelegem peisajul energetic prezent si implicatiile lui.

Energia si focul care ne tine in miscare

Energia reprezinta capacitatea unui sistem de a efectua lucru mecanic. Pana la revolutia industriala si la motorul cu abur, lucrul mecanic in intreaga lume era produs prin forta muschilor oamenilor si animalelor (care utilizeaza energie chimica) sau prin forta vantului sau a apei. In consecinta,  lucrurile nu prea se miscau foarte rapid pana cand James Watt a avut geniala idee sa incalzeasca un cazan cu apa pentru a produce aburii necesari pentru a pune in miscare niste roti. A aparut astfel o alta sursa de lucru mecanic, focul, prin arderea carbunilor. De aici, lucrurile s-au extins prin descoperirea gazelor naturale si a petrolului, alte surse care prin ardere puteau degaja lucru mecanic intr-un mod mult mai eficient decat de exemplu niste cai care trag o caleasca. Dintr-o data, rezervele de carbune si petrol ale Pamantului au devenit esentiale pentru progres. Carbunele este folosit pana astazi in principal pentru producerea energiei electrice si pentru incalzire, in timp ce petrolul este folosit in principal pentru industria de transport, sub diverse forme derivate. De altfel, industria auto este cea mai mare consumatoare de petrol la nivel mondial si modelul respectiv a devenit cel ortodox odata cu descoperirea motorului cu ardere interna, descoperire esentiala care sta si astazi la baza industriei auto.

Graficul de mai jos (realizat de Lawrence Livermore ) arata fluxul de energie global, cu sursele si utilizarile acestora. Unitatea de masura este petajoule.

  • peste 80% din petrolul extras este folosit ca sursa de energie in industria transportului
  • principal sursa pentru producerea electricitatii ramane carbunele
  • cea mai importanta utilizare pentru sursele alternative de energie este productia de electricitate
  • cea mai mare parte din energia bruta care este data de arderea petrolului industriei auto este pierduta (rejected energy)

Doar in Statele Unite, benzina si motorina reprezinta 76% din totalul surselor de energie utilizate in industria transporturilor [4]

 

Principala problema a combustibililor fosili este ca sunt o sursa de energie murdara. Indiferent de ce veti auzi de la Trump, arderea continua a combustibililor fosili contribuie la incalzirea planetei, intr-o anumita masura. Subiectul schimbarilor climatice este unul foarte sensibil si politizat, cu argumente din toate directiile, dar exista un consens in lumea oamenilor de stiinta care spune ca planeta se incalzeste treptat incepand cu ultima suta de ani si ca nivelul dioxidului de carbon atmosferic este in continua si istorica crestere (sursa: nasa.gov) [5]:

Acesta este pana la urma singurul fapt care nu poate fi contestat. Motivele pentru care Pamantul se incalzeste pot fi insa diverse, si aici opiniile difera. Dar sunt tot mai multe semnale si studii care arata ca arderea combustibililor fosili are un cuvant de spus. In plus, poluarea aerului si a apei cu diversi compusi chimici emanati prin ardere este de asemenea o realitate ingrijoratoare.

Dar chiar daca nu credem in teoria schimbarii climatice, carbunele si petrolul sunt surse limitate si mai devreme sau mai tarziu vor disparea prin suprautilizare. E bine, in acest context, ca omenirea sa aibe un pan B.

Acest plan B este punctul de la care a plecat Elon Musk atunci cand a investit intr-un start-up care isi dorea sa produca masini 100% electrice. Mai multe masini electrice inseamna mai putine motoare pe benzina sau motorina, adica inseamna ca dependenta de petrol scade si omenirea e obligata sa exploreze surse alternative de producere a energiei. Iar dintre aceste energii, cea electrica suporta si surse neconventionale (desi in prezent se bazeaza inca pe carbune).

Strategia lui Musk pentru a ajunge la viziunea sa a fost sa convinga cumva oamenii sa adopte un obicei sanatos si placut in acelasi timp. E o strategie radical diferita decat cea adoptata de multe guverne, care se gandesc deja la interzicerea motoarelor diesel, pentru ca implica consumatorii in aceasta schimbare. Este un tip de manipulare si aceasta, pentru ca singurul mod in care poti sa convingi oamenii sa salveze Planeta este sa le oferi ceva in schimb. Iar Musk a inteles ca nu va reusi sa faca asta daca nu le va oferi cea mai buna masina. Nu poti salva planeta cu o idee sau cu Toyota Prius: iti trebuie nebunia unei tabula rasa, o masina mai buna, mai rapida, cu cea mai buna acceleratie si cu un design extraordinar. Incidental, va fi si o masina 100% electrica.

Dar oamenii nu cumpara Tesla pentru ca este o masina electrica, o cumpara pentru ca este o masina cum nu a mai fost construita una pana in prezent. Ca si in cazul Iphone-ului, consumatorii au descoperit ca au o nevoie despre care nu stiau ca exista.

Cum functioneaza o masina electrica.

Cand conduci o masina electrica, de exemplu o Tesla model S, senzatia este complet diferita fata de orice masina cu motor cu ardere interna. Acceleratia pana la 100 km/h se face in 3 secunde, intr-o liniste totala, minimalista si lipsa oricarui zgomot, in afara de cel al vantului si al anvelopelor, alaturi de senzatia de stabilitate te face sa crezi ca traiesti o experienta desprinsa dintr-un film SF.

Iar asta vine in primul rand de la faptul ca sub caroserie, o masina electrica este la fel de simplu si minimalist construita ca si acceleratia pe care o dezvolta. Spre deosebire de o masina clasica pe benzina, care are pana la 30,000 de parti, o Tesla are 7,000 de parti. Iar cele mai importante sunt doar doua: bateria si motorul pe curent alternativ.

Motorul este o varianta a inventiei lui Nikola Tesla, bazat pe curent alternativ si pe un minimalism care defineste modelele Tesla. Lucrul mecanic este transmis direct rotilor, fara sa mai fie nevoie de transmisia laborioasa a motoarelor cu ardere interna, care trebuie sa transforme miscarea verticala a pistoanelor. Aici este si o diferenta importanta intre petrol si curent electric: chiar daca petrolul are o densitate de energie mai mare, energia produsa prin curent electric este mai eficienta, rata de pierdere este mai mica (eficienta de 80% fata de 20-30% in cazul motoarelor cu ardere interna). De aici vine si impresionanta acceleratie a masinii electrice, din acest minimalism eficient al puterii motorului electric. De altfel, o Tesla se poate conduce cu o singura pedala, prin variatia intensitatii curentului alternativ.

Cea mai importanta parte a masinii electrice este insa bateria. Este cea mai scumpa si cea mai grea componenta, si cea de care depinde puterea masinii si viitorul acestui start-up. Tesla utilizeaza o baterie formata din mii de celule de litiu-ion, instalate sub planseul masinii, pe toata suprafata acestuia, mutand centrul de greutate foarte  jos si oferind acea extra-stabilitate atat de specifica masinilor electrice.

Principalele probleme a masinilor electrice in comparatie cu cele pe petrol sunt legate de baterie: autonomia si costul bateriei. O autonomie buna este ceea ce face diferenta intre o masinuta de golf si un adevarat concept electric care poate concura pe piata iar o baterie ieftina si eficienta e cea care va face diferenta pentru schimbarea de paradigma asteptata.

Deocamdata insa, autonomia masinilor electrice este limitata, ceea ce le face sa fie niste vehicule utilizabile pe o suprafata redusa si depinzand de o anumita infrastructura electrica, iar costul bateriilor electrice este unul foarte ridicat, ceea ce face ca o masina electrica sa fie scumpa.

Elon Musk a inteles aceste probleme si modelele Tesla au autonomia cea mai ridicata insa asta nu e de ajuns. Ceea ce defineste compania si principalul avantaj comparativ este ca Tesla nu e doar o fabrica ce produce masini electrice ci este un ecosistem care foloseste masinile electrice pentru o schimbare radicala a modului cum este produsa si utilizata energia.

Aici  intervine Solarcity, un alt proiect al lui Elon Musk, integrat de curand in Tesla si care va produce baterii si panouri solare [6]. Ideea principala din spatele acestui proiect este reducerea dependentei de carbune pentru producerea de electricitate si inlocuirea cu o alta sursa, mai curata, cea solara.

Vorbeam mai sus despre una din principalele probleme ale bateriilor: costul. Bateriile costa mult pentru ca este o tehnologie relativ recenta si nu are inca economiile de scara necesare pentru o reducere a pretului. De exemplu, pentru a satisface productia estimate pentru Model 3  de 500,000 de modele, Tesla ar avea nevoie de intreaga productie de baterii existanta in acest moment in intreaga lume. In esenta, reusita Tesla depinde de productia de baterii si cum nimeni nu va produce deocamdata baterii pentru Tesla la un cost acceptabil, Elon Musk a creat Gigafactory, proiectul de fabrica de baterii, care va produce in 2020 tot atatea baterii cate s-au produs in intreaga lume in 2013. Aceasta fortare a ofertei de baterii are deja efecte de contagiune, pentru ca China urmeaza sa realizeze productii similare. Iar companiile care extrag litiu, cele mai mari bazate in Australia, incep deja sa-si vada valorizarea crescand. Iar pretul bateriilor incepe deja sa scada.

Ecosistemul Tesla este completat si cu o retea de incarcare a bateriilor, numita Supercharger si care se extinde extrem de rapid in Statele Unite, permitand mobilitatea masinilor pe distante foarte lungi si promitand un timp de incarcare din ce in ce mai scurt, precum si ceea ce se numeste battery swap (pur si simplu schimbarea bateriilor cu altele noi, un proces care dureaza cateva minute).

Acest ecosistem integrat este de fapt principalul avantaj al Tesla. Este oferta principala pentru consumatori, este experienta care e vanduta si este de asemenea modelul de business pentru a face compania profitabila pentru viitor, atunci cand productia de baterii va atinge scalabilitatea dorita si pretul masinilor va scadea semnificativ.

Iar asta este principalul pericol pentru industria auto, faptul ca Tesla este identificata de consumatori cu o platforma inovativa care pur si simplu face mai bine ceea ce masinile bazate pe combustibili fosili faceau pana acum. Mai jos este o comparatie intre Model 3 si concurenta, de unde reiese ca Tesla traieste in prezent momentul sau „Iphone”, adica un produs integrat intr-o noua paradigma, care creeaza un nou tip de nevoie prin inovatie. Concurenta este evident reprezentata de masini din aceeasi clasa, propulsate insa de combustibil fosil (celealte masini electrice de pe piata nu reprezinta o concurenta pentru misiunea Tesla, ci in mod paradoxal, un efect secundar pe care Elon Musk il urmareste).


 

Concluzie

Tesla este o companie unica nu pentru ca produce masini bune, ci pentru ca integreaza aceasta industrie intr-o viziune despre viitorul planetei. Daca revenim la ce am spus initial despre valorizarea companiei, nimic nu justifica capitalizarea bursiera atat de ridicata, in afara de aceasta misiune de credinta impartasita de oamenii care cred in companie. Un start-up pe pierdere insa, care nu produce volume, are probleme de respectare a dead-line-urilor si se departeaza destul de mult de momentul zero cand a aparut conceptul,   trebuie la un moment dat sa gaseasca un model de business care sa fie profitabil. Asta este provocarea principala a companiei in anii care vin, si asta pentru ca mai devreme sau mai tarziu, o noua criza va veni, ca cea din 2008, atunci cand Tesla a fost la un pas sa dispara, pentru ca nimeni nu mai cumpara masini, cu atat mai putin masini electrice.

Iar raspunsul la aceasta provocare vine din faptul ca Tesla nu este doar un producator de masini, oricat de frumoase, inovative si spectaculoase sunt aceastea. Tesla este un producator de experiente, o retea de inovatii care incearca schimbarea din temelii a uneia dintre cele mai fundamentale caramizi ale progresului uman: arderea combustibililor fosili. Iar experienta pe care o propune Tesla, asa cum, la o scara mai mica, a propus-o si Apple prin Iphone este o experienta integratoare: masini electrice pentru mase, cu costuri din ce in ce mai mici, pentru ca pretul bateriilor va scadea prin investitiile in Gigafactory si Solar City. In esenta, Tesla insasi este o baterie sociala si economica care produce acel curent alternativ necesar miscarii rotorului civilizatiei umane in directia dorita de Elon Musk si ceilalti investitori care ii impartasesc viziunea. Asa trebuie sa fie inteleasa Tesla in peisajul auto modern si de aceea valorizarea companiei e greu de facut si e greu de spus ca Tesla este supraevaluata in acest context. In raport cu ce? Exista cateva moduri prin care se poate calcula valoarea estimativa unei companii: in esenta sunt cele prin care dividendele sau cash-flow-ul prezent sunt proiectate in viitor sau prin compararea cu companii similare. Ambele metode nu functioneaza in cazul Tesla, companie cu cash operational negativ si care nu plateste dividende si pentru care nu exista companii cu adevarat similare.

Deocamdata, pariul urmator este livrarea celor 500,000 de Models 3 promise. Daca Elon Musk va reusi, si o va face in termenii asumati, si va avea norocul ca urmatoarea criza economica sa mai astepte, atunci cei care au pariat 10 miliarde de dolari pe esecul companiei vor trebui sa-si numere pierderile.

[1] Tesla: anatomy of a run-up

[2 Tesla.com: About Tesla

[3] The Secret Tesla Motors Master Plan (just between you and me)

[4] eia.gov

[5] Climate change: How do we know? 

[6] We’re out to change the way the world gets power

Referinte suplimentare:

Recomandari Mindfilter – newsletter financiar, economic si tehnologic

Citatul zilei

“I love Uber more than anything in the world and at this difficult moment in my personal life I have accepted the investors’ request to step aside so that Uber can go back to building rather than be distracted with another fight,”  fostul CEO-ul Uber Travis Kalanick, in adresa de renuntare de la conducerea companiei pe care a fondat-o.

 

Graficul zilei

Bloomberg: cele 12 tari din Uniunea Europeana care contribuie mai multi bani decat primesc de la bugetul Uniunii.

Romania

Extern

Books

  • Ben Horrowitz – The Hard thing about hard things. O carte care merita citita de mai multe ori, de la fondatorul Netscape si unul dintre cei mai cunoscuti venture capitalists din Silicon Valley. Despre ce inseamna conducerea unei afaceri, compromisurile si stress-ul continuu, realizarile si marele carusel al incertitudinii financiare.
  • Yuval Noah Harari – Homo Deus. De la autorul „Sapiens” o altfel de carte de istorie, de aceasta data despre cum va evolua umanitatea in viitor, pe umerii progreselor exponentiale facute pana acum. Despre imortalitate, noile tehnologii si noile riscuri ale speciei fata in fata cu propria curiozitate cosmica.

Rise of the robots

Atat pentru astazi

Nu ezita sa te abonezi pentru a ramane in legatura cu cele mai proaspete recomandari despre economie, tehnologie si lumea afacerilor.

Subscribe to our mailing list

* indicates required



 

Iesirea din ceata – noua revolutie franceza

„Am impresia uneori ca sunt primul nivel al unei rachete, care va propulsa un al doilea nivel, care, sper eu, isi va atinge scopul”

Jean-Marie le Pen

 

Marine Le Pen, dupa primul tur al prezidentialelor, vorbeste optimista despre „ceata” (le broulliard) primului tur care a ascuns adevarata fata a adversarului sau, Emmanuel Macron si ca in turul doi vor fi doar ei doi, fata in fata, si ceata se va ridica pentru a permite aparitia adevarului gol-golut, vazut de toata lumea. In viziunea liderului Frontului National, adevarul inseamna politica fricii imbracata in alt tip de ceata, invizibila, a ultranationalismului conservator si revansard care incepe, poate mai mult ca oricand in ultimii 30 de ani, sa dea batai de cap democratiilor vestice.

In al doilea tur al alegerilor prezidentiale franceze se vor intalni deci cei doi paria ai politicii franceze, cei doi revolutionari, care, desi fiecare din motive diferite si cu arme diferite, au socat scena politica din Hexagon. Asistam poate la al Treila Val al rezistentei democratiilor liberale, dupa ce primele doua valuri au crescut incertitudinile si au pus intrebari dificile despre viitorul Vestului, al liberalismului, al statului democrat liberal asa cum a fost el construit in europa de vest dupa cel de-al doilea razboi mondial. Dupa Brexit si Trump urmeaza turul doi al alegerilor celei de-a cincea republici, o alegere nu atat de simpla cum pare la prima vedere. Pentru ca Franta a jucat intotdeauna un rol primordial in istorie, prin incisivitatea si inevitabilitatea progresuui, imbratisarea iluminismului, tranzitiile socante de la absolutism la democratie si inapoi, revolutiile primordiale care au marcat istoria politica a lumii intregi, episoadele de teroare, urmate de mari perioade de umanism social. Asa ca ne putem astepta ca si azi sa asistam la ceva special din partea acestei natiuni care reprezinta atat de mult pentru civilizatia occidentala.

In istoria ei, Franta a cunoscut peste 1600 de ani de monarhie, urmata sau intrepatrunsa cu 160 de ani de democratie, organizata sub forma republicilor, celor cinci republici franceze. Ne aflam asadar in a cincea republica, construita de viziunea parintelui De Gaulle, o noua exceptie franceza in regiune, de aceasta data culturala. Daca Vestul Europei este dominat de monarhii parlamentare sau republici constitutionale, Franta este o republica semi-prezindentiala, unde puterea executiva, condusa de Presedintele Republicii, este una insemnata, intr-o matrice a puterii unde se mai gasesc L’Assemblee Nationale si le Conseil Constitutionnel. De aceea aceste alegeri sunt, in sine, importante, pentru ca vor trasa liniile directoare ale politicii generale ale statului francez, unde reverenta autoritatii se imbina inca cu o adanca constiinta revolutionara.

O noua revolutie

Asa cum revolutia din 1789 a pus capat regimului vechi (ancien regim) si absolutismului, asa si acum asistam la o mica revolutie in politica franceza, pentru ca niciodata in istoria lor partidele istorice (de dreapta si de stanga) nu au inregistrat scoruri mai slabe. Conservatismul de dreapta francez, reprezentat de candidatul Francois Fillon a pierdut la fel de mult ca si socialismul francez clasic (Benoit Hamon) si cel radical (Melanchon). A fost votul outsider-ilor, al miscarii En Marche! si al Frontului National, care inglobeaza intreaga panoplie a ideilor de extrema dreapta pe care Jean Marie le Pen le-a coagulat de la infiintarea acestui partid in anii 70.

Frontul National nu este nou pe scena poilticii franceze si nu este prima data cand intra in turul al doilea al alegerilor prezidentiale. S-a mai intamplat in 2002, atunci cand Jean-Marie Le Pen pierdea fara drept de apel in fata unui spectru politic coalizat in jurul lui Jacque Chirac. Dar ce era atunci o bizarerie a politicii, o scapare a democratiei, s-a transformat intre timp intr-un pericol real, chiar daca insidios. Jean-Marie a adunat in sanul partidului gintele intregi ale extremei drepte istorice franceze, de la urmasii boulangismului, antidreyfusarzi, bonapartisti, antisemiti, ultranationalisti, in general urmasii miscarilor extremiste antirepublicane de la inceputul secolului 20, create si radicalizate dupa celebra afacere Dreyfus, neezitand sa incalce linii rosii precum negationismul. In schimb Marine Le Pen a inteles pericolul radicalizarii identitare si a mers pe cartea unui bloc politic mai putin virulent ideologic, incearca din rasputeri sa-si limiteze discursul antisemit care a reprezentat axa miscarilor antudreyfusarde franceze de mai bine de un secol, inlocuindu-l cu un limbaj mai accesibil, mai populist, mai simplu, adresat francezilor din comune si din marile aglomerari de la marginea marilor orase. Renuntand, cel putin de fatada, la ideologia clasica a extremei drepte franceze, Marine le Pen a construit in schimb un limbaj extremist modern, un limbaj despre atacul strainilor, despre un nationalism revolutionar imprumutat din fanatismul miscarii boulangiste din trecut, despre mondialismul care saraceste Franta, despre liberul schimb care o jefuieste si despre Franta care trebuie sa apartina doar francezilor. Este un limbaj si un mesaj simplu, direct, concentrat, care face apel la rezervele de resentiment ale oamenilor, la frica acestora, la emotiile primare. Este limbajul populismului modern, manipulator, adresat maselor cu acces redus la informatie de calitate. De altfel, alegatorii din primul tur care au votat Le Pen provin in marea majoritate din micile comune franceze, de mai putin de 100,000 de locuitori sau din cartierele periferice ale marilor orase. E si aici, ca si in alte tari, ca si la noi, un tip de fractura sociala care produce voturi fracturate in numele unor iluzii construite cu grija in discursuri publice-ancora.

De altfel, si e o alta particularitate a Frantei, aceste alegeri seamana putin cu o curte a miracolelor moderne, unde s-au intalnit pentru prima data patru candidati care au depasit sau au fost foarte aproape de 20% din totalul voturilor (insemnand cel putin 7 milioane de voturi fiecare), un duel intre conservatorismul de dreapta al lui Fillon, extremismul fardat al lui Le Pen,  socialismului radical, virand catre fourierism reprezentat de Melanchon si outsiderului modern, centristul Emmanuel Macron. Cel din urma reprezinta in ochii multora si sansa Frantei, sansa acestei democratii a celei de-a cincea republici, construite din caramizile arse ale Bastilei, pe umerii iluminismului. Democratia si gandirea sociala moderna este tributara marilor ganditori francezi, uriasilor pe umerii carora cei care mai au inca incredere in viziunea liberalismului isi pun sperantele: de la Rousseau, la Montesqieu si Diderot, de la liberalii Turgot, Say si Bastiat pana la modernul De Gaulle si a sa constitutie pentru a cincea republica.

Franta ramane in esenta un mare vortex revolutionar, o constructie aproape utopica despre libertate, egalitate si fraternitate, despre diversitate si apartenenta, valori care sunt puse la mare incercare. Iar spiritul revolutionar, imprumutat din socialismul popular si intelegerea egalitatii sociale apare si daca ne uitam pe numele celor care au particiat la vot: Philip Poutou, liderul noului Partid Anticapitalist a obtinut peste 300,000 de voturi, la France insoumise, socialism radical, a obtinut peste 7 milioane. Este aici o fervoare a militantismului social, care a caracterizat intotdeauna Franta si care a stat in inima dezbaterilor, poate mai mult decat in multe alte tari

Ideile revolutionare sunt inca vii in sistemul de invatamant francez si de aici putem intelege aceasta radicalizare a spectrului politic. Imi aduc aminte, in anii petrecuti in sistemul universitar francez, ca Marx nu este niciunde mai iubit decat in Franta, ideile lui sunt inca vii iar fervoarea studentilor a fost lucrul care m-a socat, pentru un student venind dintr-o tanara democratie capitalista, pentru care socialismul a reprezentat raul absolut. In Franta, este o alternativa foarte frecventabila. Cu toate acestea, socialismul institutional reprezentat de Le Parti Socialiste a pierdut, tras in jos de proasta imagine a lui Holande, insa spiritul socialist revolutionar a fost si mai mult radicalizat in noua figura a lui Melanchon si idelor sale aproape comuniste, extrem de seducatoare si care au rezonat si vor rezona in continuare cu o parte mare a societatii franceze obisnuite cu asistenta de stat si aquis-ul social. Melanchon si-a construit programul pe ideile comunei franceze, si pe reformare republicii prin infiintarea celei de-a sasea republici. Asa ca primele voturi pe care Marine le Pen le va ataca in aceasta campanie sunt cele sapte milioane de voturi ale miscarii La France insoumise, voturi tinere (peste 30% din tineri intre 18-34 de ani au votat cu Melanchon) si contrare establishment-ului politic actual. De altfel, Melanchon a fost singurul dintre candidatii ce au pierdut care nu a indemnat explicit votantii sai sa-l prefere in turul doi pe Emmanuel Macron.

Emmanuel Macron, omul din mijloc

Macron este adevaratul personaj principal al acestor alegeri, intrarea sa in scena surprinzand un sistem politic destul de conservator. Fost bancher la Rotschild, Macron a fost timp de doi ani ministrul economiei in guvernul socialist al lui Hollande iar acum este candidatul la prezidentiale care imbina atat fervoarea revolutionara (de urmarit discursurile sale emotionale, cu o retorica virulenta) cat si delimitarea de cele doua blocuri traditionale ale politicii franceze, dreapta si stanga: tanarul Macron este candidatul de mijloc, de centru, cu o viziune moderna, apreciat de elitele intelectuale dar si de mediul de afaceri. Este un puternic sustinator al Uniunii Europene, al liberului schimb, al mondialsmului si al echilibrelor macroeconomice, subiect la care Franta nu este primul elev al clasei. Astfel, Emmanule Macron urmareste printre altele sa reduca deficitul bugetar, sa suprime peste 120,000 de posturi de bugetari, ceea ce ii va crea inamici interni intr-o societate franceza care iubeste asistenta sociala si statul-providenta. Multi ii contesta experienta putina, precum si lipsa de convingere ideologica, insa aceste lucruri conteaza acum mai putin, pentru ca adversarul din turul doi indeamna la o actiune mai presus de simpla lecturare a programelor celor doi candidati

Pentru ca fiecare din cei doi finalisti este adversarul ideal al celulilalt. Emmanuel Macron, cu viziunea pentru liber schimb, reduceri de cheltuieli publice si sustinere pentru Europa contrasteaza puternic cu „patriotismul economic” al lui Le Pen, bazat pe isolationism, protectionism, controlul frontierelor, iesirea din Uniunea Europeana, dar si controlul si reducerea imigratiei, cresterea militarizarii si autoritarismului.

Scena este deci pregatita pentru votul istoric din 7 mai 2017, asteptat, poate pentru prima data dupa decenii, de o lume intreaga. Franta ofera iarasi lumii un nou moment de cumpana si francezii au de ales nu doar pentru ei de aceasta data, cat si pentru noi, ceilalti. Acolo unde americanii au gresit, unde englezii s-au grabit, francezii pot paria pe istoria lor iluminista, pe cultivarea gradinii lor, asa cum spunea Voltaire, adica pe concentrarea pe lucrul bine facut, fara divagatii inutile. Desi este un context complicat, alegerea nu poate fi decat una simpla, intre intoarcerea catre un trecut al urii si resentimentului, cu intregul cortegiu vicios pe care il poate aduce acest pariu visat de batranul extremist Jean-Marie, si o noua sansa, tanara, pentru a continua mersul inainte al celei de-a cincea republici.

 

Romania sincera

 

Cum faci trecerea de la o economie planificata la capitalism ? Ceea ce s-a intamplat in decembrie 1989 pentru Romania este un experiment social si economic care nu era evident si nu avea cum sa fie, dupa doua generatii de comunism. Capitalismul este simplu : inseamna crearea bogatiei prin acumulare de capital in contextul proprietatii private. Proprietatea privata este esentiala in acest sistem pentru ca numai astfel se poate realiza acumularea de capital care permite profituri viitoare pentru intreprinzatori. Iar trecerea de la un sistem opresiv al prioprietatii precum cel comunism, cu un melanj de proprietate publica si proprietate privata formala la un sistem pur capitalist se anunta un pas cel putin dificil.

Si cum proprietatea privata era esentiala pentru noul sistem, am asistat la valul transferului de proprietate. Improprietariri, reimproprietariri, cuponiadele si privatizarile au fortat reasezarea regulilor jocului pe un nou sasiu, al capitalismului autohton. A fost insa un transfer care a nascut abuzuri, hazarduri morale, intr-o epoca caracterizata de o lipsa de transparenta si o intelegere precare generala a populatiei despre noile reguli. Nimeni nu s-a obosit sa explice care sunt mai exact aceste noi reguli, cum se exercita, care este momentul zero si cine poate sa participe si cat. Astfel ca o populatie crescuta in comunsim, care avea dezvoltate automatismele mentale ale mediului socialist si lipsita de reflexele pe care ti le da experienta capitalista si regulile acesteia, a asistat din afara la noua reasezare a economiei locale. Vechii actori ai appartheit-ului comunist (comunismul romanesc remarcandu-se prin segregarea intre nomenclatura si populatie, vazute ca specii diferite) au imbracat noile haine capitaliste si am asistat la tranzitia specific romaneasca ale carei efecte le cunoastem si astazi.

Capitalismul, chiar salbatic, este expresia modului natural de actiune umana (Mises). Asa ca si la noi, resorturile naturale ale comertului, bazate pe un nou sistem al proprietatii private au inceput sa produca bogatie. O societatea noua, cu 20 de milioane de potentiali consumatori, care este abrupt deschisa lumii este in mod natural o atractie pentru capital si cautarea de randamente mari. Investitiile au inceput sa creasca iar vechiul stat comunist s-a restructurat intr-un nou sistem, din pacate cu aceeasi oameni. Ca orice constructie statala bazata pe forta si coerecitie si mai putin pe calcul economic, statul roman s-a transformat intr-un cosumator de rente si producator de privilegii. A inceput o separatie intre « privatizati » (aratati cu degetul ca dusmani ai poporului de catre participantii la marile mitinguri electorale) si cei dependenti de sistemul de stat, vazut ca un simbol al reusitei si al sigurantei. Iar principalul oftat al nostalgicilor dupa comunism, acela ca toata lumea avea unde sa lucreze, a continuat sa se manifeste, transformandu-se intr-o captivitate sociala a multora fata de ceea ce puteau primi de  la stat.  Aici trebuie sa intelegem ca e foarte greu ca oameni care si-au trait cei mai buni ani in comunism sa se adapteze la sistemul teoretic de stat minimal capitalist al lui Nozick : prea multa libertate inseamna prea multa incertitudine si desi vine cu oportunitati mari, are si costuri importante : incertitudinea, excluziunea, alienarea. De aceea atasamentul romanului adult in primii ani dupa 1989 fata de stat a fost important, ca o relatie simbiotica artificiala dar necesara.

 

Cum insa voodoo-ul economic al comunismului, bazat pe planificarea productiei, munca generalizata fortata, socializarea mijloacelor de productie si eliminarea calculului economic nu mai putea fi aplicat, banii trebuiau sa vina de undeva. Resursele Statului sunt limitate la ce poate produce zona geografica pe care o administreaza si la taxele platite de populatie, la care se adauga imprumuturile externe si ajutoarele. Banii nu cad din cer (sau din elicopterul lui Milton Friedman), iar daca o fac asta are costuri inflationiste ridicate. Asta s-a intamplat si la noi in primii ani dupa revolutie, cu inflatie de 3 cifre pana cand Banca Nationala a decis sa-si schimbe fundamental politica monetara si sa tinteasca acest indicator. Asa ca singurul sistem productiv care putea fi exploatat in continuare cu adevarat a fost cel privat. Bogatia este o stare de post-creatie care apare in urma eforturilor constiente de a investi in oportunitati coerente si eficiente, iar investitia este in mod absolut o caracteristica a intreprinzatorului privat. Si Statul investeste, dar nu o face pentru un randament sau pentru un calcul economic, ci pentru a produce bunuri publice necesare populatiei care a platit pentru asta. Investitia Statului este o investitie fortata, coercitiva in timp ce investitia privata este o initiativa libera, motivata de un profit viitor si un calcul economic. A doua este de fapt cea care o finanteaza pe prima. Iar investitiile statului in bunuri publice din pacate au fost marcate de coruptie, deturnare de bani publici si cheltuieli clientelare.

 

Care sunt sursele cresterii ?

PIB masoara noua bogatie creata anual intr-o economie. Este o masura statistica, deschisa la erori si interpretari insa este unanim acceptata, pana cand evident nu vom descoperi ceva mai bun (iar in epoca big data si deep learning nici nu suntem foarte departe). Iar aceasta masura are in spate cateva surse de crestere : populatia, productivitatea, resursele naturale, tehnologia, inovatia. Cea mai importanta sursa pentru o economie capitalista tanara ca cea romaneasca este populatia si calitatea acesteia. Prin calitate ma refer la nivelul de educatie si calitatea capitalului uman. Cu cat o populatie este mai educata, cu atat poate produce mai mult si mai repede. It’s the population, stupid, ar spune James Carville. Este baza esentiala a oricarei cresteri economice.

Din pacate comunismul a erodat capitalul uman iar unul dintre cele mai importante bunuri publice pe care statul capitalist era obligat sa-l ofere dupa 1990, educatia de baza, a fost ignorat.

Rata abandonului scolar timpuriu spune o poveste simpla in acest sens. Datele incep pentru Romania din 1997, si arata un trend de crestere, intrerupt odata cu integrarea Romaniei in NATO si UE, cand scade pana la un minim apropiat de media europeana, pentru a incepe sa creasca din nou, pana la aproape 20% in prezent (fata de 10% media Europeana). Cele doua grafice sunt graitoare : comparam evolutia haotica a educatiei romanesti cu scaderea controlata a mediei europene: unul denota amatorism in politicile publice, altul un plan coerent de scadere a unui indicator, transpus in practica.

Sa trecem si la populatia adulta, cea formata in comunism. Graficul de mai jos reprezinta procentul populatiei adulte care participa la activitati de educatie sau training.

 

Romania sub 2%, media UE peste 10%. Diferenta asta se traduce in ani, decenii pierdute pentru capitalul uman autohton. Populatia uitata a Romaniei, de care nu s-a preocupat nimeni in mod real si rezultatele se vad. Asa ca inainte sa aratam cu degetul inspre “prostii” care nu ne impartasesc ideile, sa intelegem ca acest fenomen este rezultatul unei alienari a populatiei adulte de dupa comunism, corelata cu o involutiei a actului educational pentru tineri . Avem in prezent o minoritate educata, din diferite surse, si care coincide cu populatie tanara, urbana si activa si o majoritate care, mental vorbind, inca traieste cu bagajul informational din comunism. Aceste lucruri trebuiau cunoscute si anticipate la momentul zero 1990 pentru a pune in practica planuri publice si o cheltuiere a banului public si in acest sens. Nu s-a facut nimic in acest sens. Iar astazi este prea tarziu sa se mai schimbe ceva esential pe termen scurt. Nu putem decat sa tintim un nou termen lung, dar cum arata lucrurile, nimeni nu e interesat de asta. Singurele politici propuse ataca efectele si nu sursa si au o aplicabilitate fortata (de exemplu propunerea de a stopa brain-drain-ul prin obligatia absolventilor de a munci in Romania).

Asa ca din punct de vedere al demografiei, cresterea economica a fost suportata de un nucleu al populatiei tinere lucrand in mediul privat, in conditiile unei populatii generale cu tendinta clara de imbatranire. La aceasta realitate s-a adaugat plecarea masiva din tara a oamenilor tineri si performanti, lucru care a pus o presiune in plus asupra resursei umane si calitatii acesteia. Si economia s-a reorientat dupa structura populatiei, mizand masiv pe un consum salbatic, generalizat si in medie de proasta calitate si mai putin pe investitii in inovatie si industrie productiva.

Istoricul Yuval Noah Harari vorbea despre iluziile civilizatiei umane si ca explicatia fundamnentala a capacitatii umane de evolutie a fost cooperarea unor mase mari de oameni care cred in aceleasi iluzii care nu exista in realitate : natiune, popor, credinta comuna etc. Noi, romanii, continuam sa credem in marea iluzie a statului socialist redistributor pentru toti, dar nu este din pacate o credinta activa ci o asteptare pasiva. Acolo unde statele avansate au inlocuit aceasta iluzie cu reguli, norme, spirit individual, constiinta propriei valori care participa la binele comun, la noi, pe fondul unei delasari generale educationale, continuam sa traim alienati in interiorul unui spatiu geografic pentru care nu am invatat inca sa construim macar ideea fundamentala de comunitate.

 

 

Dow Jones la peste 20,000 de puncte

DJIA, cel mai renumit indice bursier american, a trecut de pragul psihologic de 20,000 de puncte. Asta dupa ce ajunsese la 5,000 in 1995, 10000 in 1999 si asa mai departe. Cresterea actuala surprinde insa pentru ca se intampla intr-o perioada in care alegerea socanta a lui Trump ar fi trebuit sa provoace o inghetare a sentimentului de incredere. Opusul se intampla acum, cand activele considerate mai riscante, precum actiunile, sunt cumparate, in detrimentul obligatiunilor suverane, ale caror yield-uri continua sa creasca (anuntand pe de alta parte si o crestere a ratelor de dobanda, deci o mai mare profitabilitate a institutiilor financiare).

Jason Zweig ne indeamna insa sa fim precauti:

Reaching a notional milestone like 20000 isn’t some magical sell signal or an indication that the Dow is doomed to drift or go down from here.

But the index’s own history should remind us all that the good times don’t roll forever. So Dow 20000 should make you cautious, not euphoric.

Pietele insa nu asculta de indemnuri la calm, asa ca imprevizibilitatea e inca importanta si viitorul nu are legatura pana la urma cu miscarile euforice de moment. Instablitatea politica, populismul si izolationismul pot afecta economia globala prin inghetarea posibilitatilor de diversificare a profiturilor.

Graficul zilei – Datoria Italiei

Italia este aproape de situatia Greciei, cu o rata a datoriilor neperformante cu mult in fata „concurentilor”: peste 350 miliarde de euro

Libertatea sub asediul modernitatii

Those who would give up essential liberty, to purchase a little of temporary safety, deserve neither liberty nor safety.” Benjamin Franklin

 

Este un paradox al modernității goana asta continuă  pentru libertate doar pentru a renunța ușor la ea, în ciuda avertismentelor istorice. O Zi a Cârtiței în care ne trezim, la diferență de generații, că putem face aceleași alegeri greșite. Ultimele două secole sunt cele ale revolutiilor, care au născut imperii totalitare, de la Napoleon  la Lenin și Stalin. Și până la Fidel Castro, a cărui revoluție s-a stins în uniformă comunismului militar, cu pumnul în gura reacționarilor.

Discursurile patetice după moartea lui Fidel arată că nu am învățat mare lucru din istoria recentă, cel puțin nu liderii care ne reprezintă. Unii atacă dictatorul, alții își amintesc de marele om de stat, precum tânărul Justin Trudeau, prim ministrul Canadei. Dar nu doar discursurile, ci și emoția populară e fracturată : mulți cubanezi l-au iubit pe Fidel, mai mult decât și-au iubit propria libertate, și și-au exprimat iubirea în mod real. Pentru ei Cuba lui Fidel a fost cea mai bună dintre lumi. Pentru alții, a fost un infern. La nivel de mase, statistica nu iartă și oamenii se împart esențial în două tabere, indiferent de subiect.

Iluzia libertatii
La noi acasă, în sinea lor, mulți români îl iubesc încă pe Ceaușescu. Sau România pe care au avut-o pe vremea lui. E același simptom : pe vremuri era mai bine, aveai slujbă, casă, mașină. Acum nu e nimic sigur. În spatele acestei vieți liniștite, se ascunde însă un târg : libertate pentru siguranță. Ambele par incompatibile. Și târgul asta l-au făcut de bună voie, pentru că multora li s-a părut mai ușor să trăiască într-o lume care le oferă « siguranță zilei de mâine », o altă expresie după care plâng mulți români, în locul incertitudinii și riscului aduse de libertate. A fi liber este un privilegiu, dar și un risc. Trebuie să-ți permiți să fii liber. Mulți nu și-au permis, nici măcar mental, nici după 1990, de aceea România post-comunistă  a fost o cursă continuă de trăit a unora pe spinarea altora. O cursă după siguranța oferită de Stat, după alocații, asistențe și slujba călduță de la Șefu. După privilegii și sinecuri, plătite din bani publici. Dar nu doar noi, românii, ne dorim asta. Noi suntem doar un exemplu. Teza principală e lumea mare a democrațiilor liberale vestice. Iar susținerea ei se întâmplă acum, în față celor două tabere statistice de care vorbeam mai sus.

Libertatea este incomodă, este incertă, riscantă, cere muncă, disciplină, efort. Libertatea cere competiție și nu toți oamenii vor asta. Oamenii de azi, nu doar românii, au crescut în construcții sociale căptușite, care să le ofere confort și siguranță. În Franța de exemplu dependența de asistentă socială a devenit atât de extinsă și subînțeleasă încât a sufocat economia și a dus datoria publică la aproape 100% din PIB. Unele astfel de construcții au oferit și oferă în continuare stăpâni, impliciți sau expliciți, la schimb. Atâta timp cât oamenii au unde munci și ce mânca, nu mai contează că nu mai pot gândi cu adevărat. Sunt în siguranță. Târgul între libertate și siguranță continuă, numai că la alți parametri. Înainte era mai simplu. În dictaturile comuniste sau fasciste de pe continent, lipsa libertății era asumată și sistemul era cunoscut, erai o rotită închisă într-un mecanism supravegheat. Viața ta era o succesiune de planuri cincinale sau de evoluții dintr-o uniformă în altă. Atâta timp cât siguranța asta uniformizantă nu atingea nervul supraviețuirii ultime a ființei umane, mașina mergea înainte. Rotițele se invarateau. Acum e mai dificil. Aceeași luptă, același târg se poartă pe ascuns, în spatele minților închise. Oamenii sunt mai liberi, dar mulți s-au săturat, pentru că libertatea nu le mai oferă siguranță, predictibilitate sau rutină. Iar noii stăpâni, închipuiți sau nu, stau în spate și trag niște sfori pe care nimeni nu le vede, dar care creează resentimente.

Același strigoi al râvnei după siguranță începe să reapară în lume. Din Filipine până în America, și din România până în Europa. În Filipine e  frica de droguri, la noi e  frica de Soros, in America e frica de mexicani.  Italia e  frica de reforme  iar in Marea Britanie e  frica de pierderea suveranității in fata functionarilor de la Bruxelles.Buchete de frici ușor de exploatat.

Oamenii, o mare parte a lor, sunt sătui de libertate, așa cum a fost ea propavaduita de democrațiile liberale și vor ziduri în interiorul cărora să se simtă în siguranță. O întoarcere nostalgică la origini. Prea multă libertate înseamnă prea multă diversitate, care începe să devină dureroasă și incomodă iar mersul istoriei începe sau pare să fie reversibil. Progresul social nu mai pare o certitudine, ci începem să ne uităm și în urmă. Poate era mai bine atunci. Creșterea continuă nu mai e posibilă și trecutul nu mai pare așa rău. Pare un refugiu plăcut. Dar ne putem întoarce cu adevărat în timp? Subconștient sau inconștient, masele de oameni își doresc asta, din motive diferite.

Iar teoretic, da, se poate. Democrația socială de piață este un concept nou. Cea mai veche expresie modernă este în America, dar și acolo drepturile explicite nu au fost asumate pentru toată lumea decât începând de acum câteva decenii. În Europa, blocul estic a stat în comunism până în 1989, Grecia, Spania și Portugalia au trăit regimuri dictatoriale până în anii 70-80, iar în Elveția femeile nu au putut vota până în anii 70.

Experimentele sociale utopice, regimurile dictatoriale nu sunt chiar atât de departe în timp cum ne imaginăm. Din ultimii 2000 de ani, doar ultimii 20 putem spune că democrațiile europene au câștigat teren la scară largă, iar liberalismul a devenit un bun comun la scară planetară prin vehiculul globalizării. În rest, libertatea a fost o excepție sau o notă de subsol.

Chiar în prezent, libertatea nu este un concept planetar majoritar. Raportul Freedom House arată că în 2015, 60% din populația lumii trăia sub o formă sau  altă de dictatură, sau într-o zonă foarte aproape de limită dictaturii. Asta înseamnă 4.3 Miliarde de oameni din 107 țări. Mai jos un snapshot global (sursă: Freedom House)

freedom-house

În plus, scara progresului apare ca o iluzie. Inovațiile s-au concentrat pe comunicare și IT, după legea lui Moore, adăugând în fiecare an noi gadget-uri sau noi posibilități de relaționare în internet. Dar inovațiile „hard” întârzie să apăra. Mașinile, casele în care locuim, infrastructura, medicina au rămas în urmă. Lucrurile nu s-au schimbat foarte mult în acest domenii față de acum 20 de ani de exemplu. Conducem în esența aceleași mașini, poate un pic mai arătoase, locuim în aceleași locuințe, folosim acelesi medicamente (cele mai vândute medicamente sunt cele descoperite acum 20 de ani). Viața în afară rețelei de Facebook nu s-a schimbat foarte mult. Cineva spunea că progresul ne-a promis mașinile zburătoare, dar ne-a dat în schimb 140 de caractere. 
Și alegem, în esența, la fel, sau aceleași persoane care să ne conducă și trăim în aceleași construcții politice.
Ruleta alegerilor moderne
Masele au o inteligență a lor, diferită de cea a indivizilor care o compun. Masele gândesc distinct la adăpostul anonimității pe care o da votul. Poate printre ultimele anonimități de care se bucură omul modern, în fața dezgolirii vieții private pe care accesul la informația de masă o aduce. Mai poate votul maselor să ofere o soluție pentru viitor, sau republica democratică este un moft modern?

Care este  zona de confort a democrațiilor liberale ? În Franța, în Italia, în Anglia, masele rezistă sub imperiul anonimității la linia progresului sugerat sau impus, iar exagerările corectitudinii politice sunt din ce în ce mai puțin tolerate în mentalul subteran. Alegerile par să fie acum despre a merge înainte sau înapoi. Despre a privi în viitor sau despre a privi în trecut. Despre da sau nu, deși nu mai este clar pentru nimeni ce înseamnă da  și ce înseamnă nu. Înseamnă mai puțină libertate individuală și mai mult control ?   Mai putina intimitate  si maimulta uniformizare ?   Mai multa diversitate si mai putina predictibilitate ?  Mai mult risc  si mai putin sens ? Brexit e  frica de imigranți  sau frica de a depinde de niște functionari europeni? Italienii au votat la referendum pentru   mai putin control centralizat sau pentru naționalismul vânturat de partidele extremiste?
Românii sunt în esența în față acelorași alegeri. La noi câștiga cei care iubesc status quo-ul, reprezentat de partidele traditionale, pentru că le oferă siguranță la schimb cu libertatea. Un viitor sigur, dependent, cu lanț invizibil, dar sigur : pensii mărite, salariu minim, ajutoare, etc. O lume controlată, dar în care viața ta căpăta un sens, așa cum o rotită cu zimți are un sens și o meserie. Noul, și în politică, provoacă frică. Nu știm ce se ascunde după ușa pe care ne-o arată cei noi. Mai bine cu demonii pe care îi cunoaștem, nu?

La o scară mai mare la fel se întâmplă și în occident. Să nu facem greșeala, așa cum fac mulți lideri politici de la noi să identificăm problemele doar în Teleorman sau Vaslui. Fals. Dacă ar fi așa, ar fi o excepție fericită. Dar nu este, nu doar la noi dar și în vest. Acolo oamenii vor slujbe sigure, sunt speriați de roboti și automatizare și de un viitor liber nesigur și vor asigurări. Unii vor ziduri, alții vor ca privilegiile acumulate peste decenii să continue, iar alții vor că străinii să nu stea la aceeași masă cu ei. Astea sunt motoarele de gândire anonimă care hrănesc alegerile contemporane.

Iar liderii politici intră în acest joc prin declanșarea unor rulete politice, referendumurile. Aparent democratice, acestea dau răspuns tranșant la probleme complicate. Cum ar fi ieșirea din UE, sau Venitul Minim Universal (Elveția), sau reforma consititutionala (Italia). Sunt întrebări tranșante, care provoacă răspunsuri tranșante și o divizare în societate. La asta participă și informationalizarea lumii prin rețelele sociale și internet, care contribuie la înlocuirea demersului de gândire care implică efort intelectual cu biți de informație fast-food, ușor de cules de un creier mereu odihnit și în căutare de leacuri pentru orice minut de pictiseala. Nu mai citim cărți, nici măcar articole lungi, ci ciugulim titluri, breaking news-uri, frânturi. Suntem îngrășați cu informație de proastă calitate așa cum sunt îngrășate animalele pentru producție. Artificial, rapid, simplu. Iar acest tipar de gândire influențează și voturile, chiar dacă nu este unicul resort al alegerilor politice.

Iar asta, la nivelul maselor, înseamnă că logica nu mai joacă un rol atât de important în decizie.Și tocmai pentru că este așa scorurile la alegeri sau referendumuri sunt apropiate, însă oamenii aflați de o parte și de altă sunt atât de depărtați încât nu se mai pot înțelege. Englezul care a votat împotrivă Brexit e uimit de înapoierea englezului care a votat pentru. Americanul care a votat pentru Hillary aproape a făcut o criză exisentiala în față existenței americanului de lângă el care a votat pentru Trump. Chiar dacă în America au fost alegeri prezidențiale, în esența a fost tot un fel de referendum, cu da sau nu. Da pentru ziduri, nu pentru drone. Da pentru război, nu pentru străini. Alegerile au devenit un fel de ruletă rusească, un gambling compulsiv jucat de milioane de oameni pe probleme de importantă mare. Iar fiecare are incrementul sau de decizie personală care hrănește acest joc de poker uriaș, iar la sfârșit câștiga cei cu 51%. Limitele democratiei pot fi fortate, si din pacate sunt chiar prin mecanismele care in sine ar trebui sa asigure perpetuarea exercitiului democratic
Resentimentul european fata de Europa
Această incertitudine politică devine din ce în ce mai pregnantă și pentru că o mare parte din populația vestică pare săturata de un anumit establishment, reprezentat de politicile moderne care au permis însă multe frici în ciudă idealurilor nobile de integrare, diversitate și progres. Liberalismul economic aplicat și înțeles greșit a produs cea mai mare criză financiară globală. A produs și resentimente, pentru că factura a fost plătită de oamenii din clasă de mijloc, prin taxe. Marii artizani ai crizei, alchimiștii origiei financiare și ai fraudelor imense au fost salvați de stat. Iată un prim resentiment, al omului simplu împotriva elitei arogante. În Europa, criza a continuat cu criza datoriilor suverane, criza imigranților și terorismul. Asta a creat alte frici și lipsă de încredere în politicile comune care au permis acel haos  al terorismului   si refugiaților. Au apărut deci alte resentimente, cu care oamenii au mers inarmati la vot

Pe aceste frici s-au cățărat, așa cum fac mereu în istorie, extremiștii de toate felurile. În Italia, în Franța, în Anglia, în Austria aceștia au câștigat imagine și credibilitate. Austria a zis nu, din fericire, dar nu e sigur că Franța va mai face la fel. Graficele de mai jos arată cum evoluează resentimentul anti –UE în câteva țări cheie (sursă : Wsj.com)

Legenda : rosu – sentimentul anti UE, albastru – sentimentul pro-UE

anti-ue

În plus, mai este și problema datoriei publice: multe țări importante ale Europei sunt supraindatorate, fără să poată folosi libertatea pe care ți-o oferă o politică monetară proprie, așa cum are SUA, și nici apetitul bond-urilor pentru investitori. E cazul Italiei, Franței, Irlandei, Portugaliei, Greciei. Această îndatorare devine o problemă când e acompaniată de o creștere economică anemică, ce nu mai poate fi susținută nici de valurile de quantitative easing ale BCE (cumpărare de bond-uri de către BCE, în esența relaxarea condițiilor de creditare) și nici de inovația anemică de care vorbeam anterior. Economia Italiei de exemplu scade continuu și semnele nu sunt încurajatoare mai ales acum când se întrevede la orizont și o criză bancară sistemica, pentru că bancile italiene  au probleme mari de capitalizare și active toxice în bilanț de care vor trebui să scape.

Asta înseamnă panică pentru populație și oportunism pentru partidele extremiste. În plus, stânga liberală pierde teren, din ce în ce mai mult. Și în Italia, și în Spania, și în Franța, unde Hollande nici măcar nu se va mai prezenta la cursă electorală de anul viitor, fiind primul Președinte francez care face acest lucru. Iar dreaptă e atacată cu argumentele dezastrelor financiare și ale globalizării. Ruleta e in miscare si nimeni nu stie cine va incasa primul glont.

Asta înseamnă că întreagă constructie politică a Uniunii Europene este sub asediu, pentru că nu reușește să aducă un consens politic. Economic e mai ușor, dar politic nu. Încă de la eșecul usturător al constituției unice europene, faliile există. Și asta pentru că melting pot-ul asta e prea diversificat politic. Să ne întoarcem la istorie. Foarte multe țări europene au cochetat cu dictatură mai mult decât au experiență democrației liberale de piață. Altele nu. Nu e doar o problemă de limbă și cultură, e o problemă de frică relativa și de resentimente naționale.

Rapsunsul nu este mai putina libertate, pentru ca asta implica un targ. Primesti in schimb iluzii si promisiuni in spatele carora se construiesc rotitele zimtate ale unei posibile distopii de pe urma carora vom suferi cu totii. Fiecare dintre noi, ca cetateni ai acestei lumi noi, avem responsabilitatea de a iesi din bulele noastre sociale si a intelege ca propria libertate nu e un dat perpetuu si ca cineva ne poate spune stop. Chiar si la feed-ul de facebook

 

Aboneaza-te pentru mai multe articole

* indicates required


Graficul zilei – Datoria publica pe cap de locuitor

Grafiul de mai jos prezinta Datoria Publica per capita. Tarile cu o povara mare pe cap de locuitor apar in centru, celelalte spre exterior. Romania are aproape 4000 USD/locuitor, in acceeasi liga cu Turcia, Albania sau Polonia si continua sa fie la un nivel general sustenabil, intre 30-60% din PIB.

Tarile in rosu au datorii publice care depasesc 100% din PIB si pot duce la o noua criza a datoriilor suverane, mai ales in Europa: Portugalia, Italia, Irlanda, Grecia, chiar si Franta

Datoria Publica/locuitor

Courtesy of: Visual Capitalist

Sursa: Visual Capitalist

Alegerile 2016 intre ideologie si oportunism

Dacă în democrațiile occidentale lupta ideologică între partide a fost intodeauna în prim plan și ideologia a decis alegeri, în România această înțelegere a jocului democratic nu a prins încă, sau nu atât cât să pretindem că alegerile de la noi sunt decise ideologic. La 26 de ani de la unul dintre regimurile comuniste cele mai conformate ideologic, cel puțin teoretic, România încă deprinde obiceiurile democratice și învață din mers. Instituțiile care însoțesc de obicei o republică democrată de piață arată uneori ca un șantier bucureștean, cu macarale și utilaje blocate pe lângă schelete semiconstruite, pe lângă care viața merge înainte.

Viața merge înainte de 26 de ani, și mai ales pe hârtie așa a mers și democrația. Oamenii au fost chemați la vot, au ales, au plecat acasă, au ales din nou și nimic nu s-a schimbat realmente. Aceleași partide dislocate din corpul postcomunist al FSN-ului au împărțit puterea cu umbra partidelor istorice, în principal PNL, iar România continua sa fie o tara saraca.

O introducere în spectrul politic global

Odată însă cu creșterea exponențială a rețelelor sociale informația a început să se propage din ce în ce mai repede și cel puțin în bula de Facebook în care trăiesc mulți oameni apar primele dispute și polemici care să depășească cumva caricaturizarea primară a primilor ani după revoluție între comuniști și capitaliști. Apar nuanțele ideologice, cauzele sociale și politice, apropierile față de anumite moduri de a vedea societatea. Din păcate, aceste noi explozii de informație provoacă și multă confuzie, mulți participanți online la aceste dispute nefiind încă pregătiți și neavând experiență necesară pentru a depăși niște bias-uri de comportament dintre care cel mai important este cel de confirmare: ideile fixe atrag și urmăresc informație fixă, pe care o consumă în detrimentul a tot ceea ce nu corespunde propriilor valori.

În politică, principalele curente, care au înlocuit dihotomia comunism-capitalism este cea între stânga și dreapta. Chiar dacă conceptele sunt vagi și sunt folosite în diverse moduri, ele sunt aruncate fără discernământ de multe ori și fără a ști ce înseamnă în sine. Mulți oameni sunt șocați să afle de exemplu că sprijinirea familiei tradiționale este un concept de dreaptă, nu de stânga. Sau că mărirea taxelor este un concept de stânga, nu de dreaptă, indiferent de scopul pentru care sunt mărite (să reducă un deficit bugetar de exemplu).

De asemenea, confuziile semantice nu se opresc aici. Una dintre cele mai importante, nu doar pentru România, dar și la nivel global, este definiția liberalismului. În Statele Unite, „liberal” are o semnificație diferită de ceea ce se înțelege prin acest cuvânt pe vechiul continent. În State, liberalismul politic (reprezentat în principal de Partidul Democrat) este foarte apropiat de socialism. Principalele sale valori se bazează pe drepturile fundamentale la educație, sănătate, venit, etc. care presupun o intervenție în economie a Statului care să asigure prin coerciție aceste bunuri comune extinse. Astfel, liberalismul american este legat de conceptul de welfare state și se află la stânga eșichierului politic. Ca o paranteză, stânga și dreapta au apărut încă de la Revoluția Franceză când l’Assemble Nationale (un fel de parlament) așeza Aristocrația în dreapta (favorabila monarhiei si traditiei religioase) și mica burghezie și populația mai săracă în stânga (favorabile revolutiei si progresismului laic). De aici, conceptul de dreaptă a evoluat pentru a include interesele celor bogați, latifundiarilor, aristocraților și mai târziu capitaliștilor conservatori, iar stânga a înglobat interesele claselor de mijloc, ale țăranilor, și mai târziu masei de proletari. Mai jos o sinteză sumară a ceea ce presupune stânga și dreapta din punct de vedere politic și economic.

leftright-doctrines

În realitate contaminările ideologice au făcut că delimitarea strictă între principiile de stânga și de dreapta să nu mai fie atât de clară. Cel mai bun exemplu este fundamentarea economică a acestor doctrine și evoluția cuvântului „liberal”. Dacă în sensul clasic al cuvântului, dezvoltat de Adam Smith, JS Mill sau Locke, liberalismul era în primul rând legat strict de libertatea tranzacțiilor economice, acumularea proprietății private (celebra stare naturală a lui Locke în care aproprierea pașnică a proprietății stă la baza evoluției contractului social) și libera inițiativă economică care lăsate să funcționeze sub impulsul „mâinii invizibile” vor servi că fundament pentru dezvoltarea politică a societății. În timp, conceptul de „liberalism” a suferit modificări și nuanțe, mai ales după ce „liberalismul clasic” s-a confruntat cu criticile marxiste și mai târziu keynesiene. În prezent, ceea ce se înțelege prin „democrație liberală” în Europa sau prin „liberals” în Statele Unite are un puternic fundament socialist (Europa) și social (America) și este legat de ponderea mare pe care o are statul în economie, văzut că un vector esențial de asigurare a principiilor moderne „liberale”, aflate acum la stânga spectrului politic, nu la dreaptă cum era inițial. Liberalismul clasic își continuă expresia modernă printr-o semantica ușor diferită (neoliberalism, libertarianism) și continuă să aibe ca fundament economic un stat minimal ( în sensul lui Hayek sau Nozick).

Erezia ideologică a partidelor românești

Revenind la România și la următoarele alegeri, să încercam să observăm unde se situează principalele partide pe scara ideologică. Mă voi concentra pe cele trei forțe politice actuale care conform sondajelor au ponderea cea mai mare, anume PSD, PNL și USR.

Voi începe în primul rând cu un prim context european, și anume cum este împărțit parlamentul european între diversele grupări politice. Mai jos un tabel cu principalele grupări pe axa ideologică (am inclus doar grupările care includ europarlamentari români). Principala observație, care coincide cu politicile europene de welfare states este concentrarea spre stânga spectrului politic dar si reacția virulentă a dreptei extreme, materializată in evoluția UKIP în Anglia sau a Frontului National în Franța.

parlamentul-european

Ce se întâmplă însă în România? Primul pas pentru o analiză cât de cât eficace a spectrului ideologic este data de programele de guvernare ale celor 3 partide. Mai jos o prezentare succintă a principalelor puncte ale acestor programe:

sinteza-programe-electorale

Câteva concluzii care se impun la o prima vedere:
•programele PSD și USR sunt cele mai detaliate lateral, cu subcapitole pe diferite zone de dezvoltare. În timp ce programul USR este descriptiv, nu conține cifre, estimări de date etc., programul PSD excelează în acest sens cu foarte multe date și cifre venite, în opinia celor care l-au realizat, să susțină obiectivele asumate.
•Cifrele și statisticile prezentate de PSD și mai ales sursele de finanțare se bazează pe ceea ce au văzut realizatorii acestui program în globul de cristal: creșterea economică importanta din următorii ani.
•Programul PNL este cel mai succint și pare realizat în grabă, integrat într-un singur document pdf cu titlul „100 de puncte în completarea programului Ciolos”. Cam puțin pentru ambițiile electorale ale acestui partid și față de ceea ce așteaptă oamenii de la el.

Ultima concluzie o prezint separat pentru că e interesant să fie susținută de anumite date vizuale: anume polarizarea ideologică a celor 3 partide. Nici unul nu urmează o linie doctrinară fermă. Cel mai neobișnuit este programul economic al PSD, cu puternice accente de dreapta. În final, valabil pentru cele 3 grupări, măsurile economice pur socialiste se intersectează cu măsuri pur liberale (în sensul clasic). O altă observație: lipsesc din program referințele clare la dilemele liberale moderne: familia tradițională, mariajul de același sex, problema avorturilor, problema cultelor religioase. Și asta pentru că sunt subiecte sensible care presupun un anumit pariu electoral cu mare risc. De aceea abordarea acestor subiecte a fost una tangențială și colaterală, exprimată în „opinii personale” pe facebook și nu incluse ferm în programe. Este cazul opiniei față de biserică ortodoxă, niciodată fermă și clară, pentru că aici se pot pierde ușor sute de mii de voturi, după modelul Ion Iliescu din 1996, când pus în fața întrebării tăioase și ingenioase a lui Emil Constantinescu („Domnule Iliescu, credeți în Dumnezeu?”) nu a putut da un răspuns clar și decisiv, pierzând ulterior alegerile.

Mai jos am sintetizat cum se situează principalele măsuri ale celor trei partide pe axa ideologică. Nu e o măsură perfectă, bineînțeles, și se pot discuta multe asocieri, însă e un punct de plecare.
axa-psd

axa-pnl

axa-usr

PSD pare cel mai polarizat partid din punctul de vedere al măsurilor susținute: apar măsuri cu caracter profund socialist, virând spre planificarea centralizată (înființarea unui fond de stat de investiții, înființarea fabricilor  de stat în domenii cheie, restructurarea Unifarm, „primul salariu”…) care se întrepătrund cu măsuri de dreapta destul de clare (reduceri taxe, eliminare impozite diverse, eliminare CAS pentru anumite grupuri etc…). Toate acestea crează o confuzie ideologică pentru alegătorul care chiar urmărește măsurile propuse și implementarea acestora. În plus, dacă ne uităm la ultimii 26 de ani, ideologia a jucat un rol marginal în logica acestui partid, înlocuită cu oportunismul în fața unui electorat lax și nedispus întotdeauna să taxeze derapajele logice.

PNL trăiești în schimb poate cea mai pronunțată criză doctrinară, nereușind să împace idealurile liberalismului clasic cu mișcările politice profunde la care a participat în ultimii ani, culminând cu alianța USL. Alt reper politic oportunist care ne arată că măsurile teoretic de dreapta sunt contrabalansate de puternice accente intervenționiste (înființarea de fonduri agrare naționale, garanții de stat, subvenții, vouchere culturale etc…)

USR este o nouă construcție politică, care este cel mai puțin dependenta ideologic de conceptele clasice ale spectrului politic. E un partid reactiv, ca alternativă la politica ultimilor 26 de ani, împrumută mult din idealurile liberale americane, se adresează unei clase de alegători tineri și progresiști. Aici măsurile de stânga sunt asumate din acest punct de vedere al progresismului modern.

Eu cu cine votez?

Pentru alegătorii interesați de orientările doctrinare ale partidelor, informațiile de mai sus pot să fie un punct de plecare în deciderea unui vot, atâta timp cât măsurile sunt considerate realiste și realizabile. Nu e întotdeauna așa, și votatul român are și el experiența necesară pentru a înțelege că promisiunile dinaintea alegerilor și hei-rup-urile legislative au o mare motivație electorală. E important însă, pentru evoluția viitoare a modului în care se face politică în România, ca oamenii să se uite pe măsurile propuse și să le monitorizeze odată ce un guvern a fost investit. Acest tip de presiune e cel mai potrivit pentru a ne asigura că oferta electorală pe care reprezentanții noștri ne-o propun nu este doar o colecție de ciorne într-un sertar ci sunt supuse testării publice. în definitiv, fiecare dintre noi avem așteptări diferite despre cum vedem viitorul, ce măsuri credem că ne ajută pe noi sau mediul în care trăim și dacă aceste măsuri sunt respectate. Altfel votul nu va avea o valoarea reală, alta decât cea statistica.

 


Note:

pentru informatiile privind masurile incluse in programele celor trei partide am folosit datele de pe site-urile oficiale: programul PSD, programul PNL, si programul USR

De ce e important sa votezi informat – o harta istorica a alegerilor din Romania dupa 1989

Ce inseamna ca votam pe 11 decembrie? De ce e asta important? In primul rand pentru ca e un drept pe care romanii il pot exercita de foarte putin timp. Daca adunam toti anii traiti de toti actualii cetateni romani in viata,  o mare parte a acestora s-au petrecut intr-o perioada in care alegerile nu erau libere.Sau erau intr-un stadiu inca vag, cum a fost cazul in primii ani dupa revolutie.

Constiinta importantei votului a scazut usor dupa euforia primilor ani, iar acest lucru este important pentru ca la ultimele alegeri parlamentare au votat un pic peste 40% din cetatenii cu drept de vot. Restul de 60% (adica cateva milioane bune) traiesc intr-o tara pentru a carei conducere a decis o minoritate (adica doar 7.7 milioane de alegatori in 2012). Pe de alta parte este important sa intelegem ce asteptam cu adevarat de la oamenii politici pe care ii votam. Dupa 45 de ani de comunism, asteptarile unei mari parti a populatiei cu o mentalitate etatista au fost legate de ceea ce pot primi de la Stat, vazut ca o Providenta care le poate decide destinele. Alegerea reprezentantilor politici nu este insa despre asta, ci despre asigurarea ca acei oameni politici alesi vor administra bunurile publice in mod corect si in interesul celor alesi. Este o distinctie la care noi, ca popor, inca lucram si ultimele rezultate nu sunt intotdeauna concludente.

 

Un pic de context istoric

Sa ne intoarcem putin in timp. Suntem in 1864, data primului parlament unic al Romaniei. Data de nastere a unei persoane in varsta de 80 de ani de exemplu este mai apropiata de 1864 decat de ziua de azi.  Dar totusi in 1864 Romania era o constructie statala formata prin Unirea a doua principate aflate sub protectorat strain si in care votul era cenzitar, adica votau doar cetatenii care indeplineau anumite conditii de venit, iar acestia erau impartiti in clase sociale. O mare parte din sentori si deputati erau inca direct numiti de Domnitor. Femeile si servitorii nu puteau vota, nici falitii.

De atunci am trecut prin 2 razboaie mondiale, o dictatura interbelica, 45 de ani de comunism si 26 de ani de capitalism. In ultimii 26 de ani au reprezentat trecerea societatii de la un sistem totalitar la o democratie sociala de piata.

In tabelul de mai jos am sintetizat istoria politica a Romaniei dupa 1989. Am incercat sa pun in legatura culoarea politica ce a detinut puterea cu principalele eveimente interne si internationale si principalii indicatori economici si de dezvoltare.

romania1989

Concluziile sunt usor de surprins:

  • Romania a fost guvernata de un partid unic postcomunist in primii ani dupa revolutie
  • Partidele de dreapta au avut partea lor importanta de putere politica, cu rezultate la fel de proaste ca si guvernarea de influenta socialista
  • Prezenta ultimei mineriade in 1999 a insemnat ca disolutia autoritatii de stat a fost un fapt pana aproape de anii 2000. Consolidarea institutiilor democratice a inceput odata cu aderarea la NATO si UE.
  • Concentrarea politica: partidele politice au devenit din ce in ce mai putine, au inceput sa predomine  aliantele, de multe ori de ideologii conflictuale, cu scopul asigurarii puterii
  • Timp de 26 de ani au guvernat cam aceeasi oameni si idei. Nu a existat un real outsider la conducerea Romaniei care sa fi fost impus in mod democratic, cu exceptia guvernului Ciolos (care a fost numit insa fortat de circumstantele din octombrie 2015). Asta inseamna ca puterea politica a fost detinuta de doi poli politici masivi: partidul social-democrat (FDSN, FSN, PDSR, PSD) si satelitii acestuia pe de o parte si partidele de centru-dreapta (PNL, PNTCD, PDL) de cealalta parte

Alegerile parlamentare sunt importante pentru ca ele asigura formarea guvernului, care detine autoritatea de a decide pe cele mai importante aspecte de administratie interna. O istorie a alegerilor parlamentare de dupa 1990 e prezentata sintetizat in infograficul de jos, cu principalele partide care au intrat in parlament si scorurile acestora

alegeri-infographic

Unde s-au dus voturile in realitate

Cu o singura exceptie, in 1996, PSD a obtinut cel mai mare scor de fiecare data, insa asta nu i-a asigurat puterea. Voturile au fost stranse la cele mai multe alegeri, evidentiind o caracteristica importanta a alegerilor romanesti, de multe ori prost inteleasa: oamenii au incercat diverse combinatii politice, mergand de la monoblocul fesenist de dupa revolutie pana la CDR, coalitia diametral opusa nu mai tarziu de 1996. Au votat apoi coalitii intre PDL si PNL sau intre PSD si PNL. Puterea a fost impartita pe intreaga axa ideologica, intre democrat-socialisti si liberali. Din totalul voturilor exprimate la toate alegerile parlamentare, partidele de stanga au obtinut 18.8 milioane de voturi, iar cele de dreapta 19 milioane (exceptand voturile pentru partidele extremiste)

Chiar daca este comod sa spunem ca Romania de dupa 1989 a fost dominata de PSD la nivel politic, in realitate lucrurile nu au stat chiar asa. Demonizarea exagerata a PSD-ului exersata de o buna parte din media nu are din pacate ca rezultat decat antagonizarea si mai mare a votantilor acestora, iar efectul final este unul contrar asteptarilor. PSD este un partid rigid, care inca se hraneste dintr-un important vad electoral captiv, insa nu a fost la putere mai mult decat alte partide sau coalitii. Graficul de mai jos este edificator:

putere19892016

Votantii romani au incercat diverse oferte politice, cel mai devreme in 1996, intr-o tara care nu era membra a UE sau NATO dar care a votat masiv pentru o schimbare care atunci era greu de inchipuit. Teoria ca majoritatea electoratului romanesc este manipulat pentru eternitate pentru un partid sau altul pur si simplu nu tine. Oamenii pot si vor vota diferit daca li se ofera o alternativa viabila si daca cei care le cer votul ii angreneaza intr-un dialog deschis. Strategia curenta a partidelor de dreapta de a antagonia si ridiculiza votantii de stanga este din start perdanta, pentru ca nu ofera un dialog. Iar fara dialog nu poate exista schimbare de opinie.

In plus, asa cum am vazut, prezenta la vot este inca o problema dar si o oportunitate. 60% din alegatorii inscrisi pe liste nu voteaza, dar ar putea sa o faca. Ignorarea lor este de asemenea o tactica eronata, cu consecinte clar negative.

Ne aflam, poate dupa 20 de ani, intr-un nou moment in care avem de ales. Clasa politica care a avut puterea pana acum, de stanga sau de dreapta, nu a folosit-o decat rareri in interesul cetatenilor, si de multe ori fortata de evenimentele externe. Intr-o tara in care ultima mineriada a avut loc acum 17 ani, adoptarea si intrirea institutiilor democratice a reprezentat adevarata problema. Schimbul de putere intre stanga si dreapta s-a facut pe o fundatie de moravuri si birocratie cladite in 45 de ani de comunism, care au creat noua politica de tip clientelar dupa 1990. Asta este si motivul pentru care guvernarile de stanga si de dreapta au fost similare in ceea ce priveste coruptia, rezultatele economice proaste si cheltuirea eficienta a bunului public: nici o guvernare nu a actionat pentru schimbarea institutiilor anacronice si reformarea reala a acestora, fara impusul geopolitic dat de aliantele la care suntem parte.

E aici si o lectie importanta pentru alegatori. Acestia se pot uita in urma si vor putea trage concluziile informate pentru votul pe care il vor exersa. Adica daca este momentul sa dam puterea reprezentarii acelorasi oameni  ce au dominat politica timp de 26 de ani sau unora noi.

 

« Older posts

© 2017 Mindfilter.ro

Theme by Anders NorenUp ↑