Cum am alergat un semimaraton montan

Am intalnit o formulare interesanta intr-una din cartile lui Nassim Taleb, si anume faptul ca organismul uman functioneaza dupa principiul „ceea ce nu folosesti, se pierde”, spre deosebire de o masina mecanica de exemplu, care se uzeaza prin exploatare. Ideea este ca daca nu incercam sa fortam o viata activa pentru corpul nostru, aceste se va retrage intr-o rutina surda iar principalele resurse fizice se vor pierde prin inactivitate. In primul rand muschii, atrofiati de miile de ore de sezut  la birourile economiei romanesti, dar si capacitatea mentala care nu mai are avantajul energiei pe care ti-o da o viata activa

Acest sindrom al sedentaritatii este perfect vizibil in jurul nostru, unde rata de imbolnaviri datorate alegerilor gresite de viata, nutritie proasta si lipsa de exercitiu este una dintre cele mai ridicate din Europa. Daca ne uitam in jurul nostru, poate 7 din 10 adulti sunt suprapoderali si extrem de nepregatiti fizic. Educatia fizica nu e doar o ora pe care profesorii nostru o foloseau pentru a mai indesa cateva ore de matematica, ci o realitatea a omului modern pe care fiecare dintre noi ar trebui sa si-o insuseasca in timpul vietii, sau macar sa fie constient de aceasta arie de invatare. Alegerea finala ne apartine fiecaruia.

Bariera pentru o viata mai active este in primul rand mentala. E un amestec intre ce aflam de la altii si ce ne spunem noua insine, asezonat cu tendinta inconstienta a creierului nostru de a urma o rutina cat mai comoda. Societatea moderna, aflata la apogeul tehnologic si informational scurteaza distantele si mareste sedentariatea oamenilor, care comunica de pe loc, uitand sa-si foloseasca resursele fizice asa cum a intentionat natura. Pur si simplu corpul uman, construit in milioane de ani de evolutie, nu este adaptat pentru inertia moderna ci pentru un stil de viata mai alert, fizic, in miscare. Negarea acestei realitati vine din pacate cu o nota de plata mare, atat pentru fiecare cat si pentru societate. In Romania, unde lipsa de educatie cronica merge mana in mana cu un sistem de sanatate subred, acest cocktail este unul exploziv, cu efecte dramatice pentru societate si viitorul acesteia.

Lucrurile se pot schimba insa si se schimba, chiar daca intr-un ritm mai lent. Daca acum cativa ani daca alergai pe strazi erai privit ca un dereglat, un ciudat, acum bariera informationala a inceput sa fie sparta si din ce in ce mai multi oameni sunt deschisi activitatilor sportive, mai ales din categoria middle class sau a corporatisitilor. Apar concursuri de amatori, de alergare, bicileta, triathlon sau duatlon care de la an la an atrag concurenti din open space-uri care vor sa schimbe ceva. Salile de sport au devenit mai multe, mai bine dotate si mai ieftine.

Un semimaraton montan inseamna 21 de km alergati pe un traseu cu diferente de nivel importante, cu urcusuri si coborari tehnice si potential periculoase. Este o proba care necesita un efort de vointa important si o pregatire inteligenta. La extrema cealalta a sedentarilor se afla cei foarte entuziasmati de alergare dar care se expun accidentarilor pentru ca nu se pregatesc suficient inainte de un marathon sau semi marathon. Alergarea este un process traumatic pentru corp, mai ales pentru incheieturi si muschi si trebuie sa fie intreprinsa dupa o perioada de pregatire, mai ales pentru cei care vin direct de la monitorul calculatorului. Entuziasmul nu tine loc de planificare, asa ca pentru a nu risca accidentari e nevoie de o abordare graduala. Gratificarea termenului scurt, cu care ne-a obisnuit consumerismul salbatic, nu este o solutie.

Cand m-am decis sa alerg primul semi-marathon montan aveam deja la active cateva maratoane cu bicicleta si un semi-marathon pe asphalt, chiar daca impinse pe multi ani, fara o consistenta clara. In plus am pus in practica o strategie de pregatire bazata pe elemente de cross-training pentru o pregatire adecvata a corpului, lucru pe care l-am invatat in timp, de multe ori fortat de alegerile gresite anterioare. Cu o luna inainte m-am axat pe doua directii care sa ma ajute sa ma prezint optim in ziua alergarii, sa reduc cat mai mult riscul accidentarilor si sa pregatesc organismul obisnuit cu rutina lucurului intr-o multinational.

In primul rand alimentatia: pentru cineva care lucreaza la birou, fata in fata cu deadline-uri sacaitoare, tentatia mesei rapide, de tip fast-food este o realitate. Am incercat insa sa fac alegeri constiente si sa elimin cat mai multe din alimentele procesate si sa le inclocuiesc cu surse naturale de proteine, carbohidrati complexi si grasimi. Pentru proteine sunt de preferat carnea de pui, ton, curcan si vita hranita ecologic (nu este foarte usor sa gasesti in Romania astfel de carne, dar la raioanele de carne congelata ale supermaketurilor se pot gasi si surse ecologice), ouale ecologice, branza. Pentru carbohidrati,  legumele verzi si de sezon (dovlecei, vinete, ardei, rosii, morcovi, salata, varza de bruxelles, sparanghel, cartofi dulci), foarte putin orez si bulgur. Pentru grasimi, uleiul de masline, uleiul de cocos, nucile si avocado. Constientizarea propriei alimentatii este esentiala pentru a-ti pregati corpul pentru un efort fizic intens si neobisnuit, mai ales pentru cei care nu se mai pot baza pe anii tineretii sa acopere efectele unei diete dezordonate.

Antrenamentul propriu zis este al doilea stalp al unei bune pregatiri: am fixat trei antrenamente cu greutati pe saptamana, divizate in functie de partea corpului antrenata: unul pentru partea inferioara (picioare si abdomen), unul pentru partea superioara (piept, umeri, spate) si ultimul pentru intreg corpul (exercitii complexe si explosive bazate pe indreptari, kettlebells, burpees etc). Am incercat sa sustin alte 3 antrenamente cardio pe saptamana formate din alergare, aparat de vaslit si bicicleta. Duminica am rezervat-o relaxarii si recuperarii iar in acest sens se pot avea in vedere activitati precum yoga care ajuta si la mentinerea mobilitatii si flexibilitatii organismului, esentiale pentri orice program intens de activitate fizica.

Nimic insa nu te poate pregati cu adevarat pentru o proba de anduranta decat realizarea faptului ca esti singur cu propriile ziduri imaginare din care incerci sa iesi. E in primul rand o lupta mentala cu rutina pe care creierul tau de corporatist a invata-o in fiecare zi si pe care o aplica in bucla, din comoditate si care iti sopteste ca nu e un lucru foarte bun sa iesi din ea. Odata ce ai depasit aceasta himera, totul e mai usor. Nu foarte usor, pentru ca realitatea din teren are intotdeauna grija sa-ti ofere alte si alte provocari. La inceput e o lupta impotriva propriului corp, pe care il simti ruginit si inertial. Dinamica, abrupta, este un soc fizic, pune in miscare resurse putin utilizate pana atunci. Oboseala devine un semnal strident dar cu fiecare pas si cu fiecare portiune alergata te simti castigator, cate putin si poti sa uiti de durere. La munte, traseul include urcari, evident, si in functie de zona, acestea pot fi atat de abrupte incat simpla vizualizare a inclinarii provoaca o durere surda, anticipate. Dar mergi mai departe, urci mai departe si ceea ce parea insurmontabil este acum in spate.

Ai putea crede ca pe coborare e mai usor, dar nu este. Fortele care actioneaza asupra genunchilor sunt de peste sapte ori mai mari decat cele obisnuite. Aici iti amintesti cat de importante sunt antrenamentele colaterale, cu greutati. Diversificarea aceasta iti intareste tendoanele si articulatiile, care fac fata cu success la un stres mai puternic. Coboratul pe munte, printre buturugi, prin santuri, jgheaburi si pietre este un exercitiu care iti forteaza intregul organism sa functioneze la o capacitate neobisnuit de inalta: de la atentie la echilibrare inconstienta, la automatismul de a pune fiecare pas acolo unde este cel mai efficient si unde risti cel mai putin o accidentare sau o cadere. In unele momente ai constiinta modului in care intregul tau organism functioneaza in unison, ca o masinarie bine unsa si ca, pe undeva, asta e modul natural in care ar trebui sa te misti.

Pe masura ce kilometrii cresc si auzi vocea tracker-ului in casca, care te informeaza robotic ca ai facut 5, 10 sau 15, senzatiile se dilata si se contracta in functie de starea organismului. Oboseala este o umbra care se insoteste permanent, amintindu-ti ca esti un amator inscris intr-o cursa de anduranta. Adrenalina insa te ajuta sa simti ca zbori pe anumite portiuni mai accesibile, iar peisajele montane, inchise in acea liniste surda a naturii te fac sa simti legatura primordial cu elementele. Endorfinele eliberate in creier te fac sa uiti de durere, pe moment. E un fel de meditatie constienta, cand te gandesti la aici si acum.

La final nu-ti ramane decat sa te bucuri ca ai terminat ceva ce parea atipic pentru stilul tau de viata. O mica victorie personala care te face sa ai mai multa incredere ca poti mai mult. Dupa un astfel de marathon, recuperearea fizica poate dura cateva zile bune, luptandu-se cu febra musculara si alte dureri, insa recuperarea mentala a inceput deja si asta este adevaratul castig. Plusul de incredere si de forta se transfera intr-un plus de productivitate in activitatea ta din fiecare zi. Aceste mici plusuri individuale pot avea un efect general important si poate vor contribui ca in viitor sa vedem mai putini batrani pe strada care se chinuie vizibil si traiesc intr-o permanenta durere, prizonieri ai unei societati care nu are resurse sa le ofere assitenta de sanatate si care nu gaseste resurse sa construiasca programele necesare pentru ca tinerii sa poata constientiza de mici beneficiile unei vieti active. Un stat inert dupa communism, in care activiattea fizica a fost privita ca pe un moft, tratata cu indiferenta si dispret si unde, de la an la an, avem tot mai putin sportivi, iar la jocurile olipmpice asteptam, ca pe Godot, prima medalie care nu mai vine. In tot acest timp, efectele unei populatii neobisnuite cu activiatea fizica vor fi devastatoare pentru sistemul si asa subred de sanatate dar si pentru productivitatea uniei tari care imbatraneste urat.

 

Fiecare om are insa o alegere de facut, pentru care este pana la urma responsabil. Pentru noi romanii, programati de 50 de ani de comunism sa asteptam totul de la stat, a fost mai greu sa ne reobisnuim sa ne luam viata in propriile maine, mai ales cand coruptia captalismului salbatic ne-a lasat balta. Singurii insa care conteaza sa nu ne lasa balta suntem noi insine, iar pentru asta avem la dispozitie decizii.

O lume fara Messi

Geniile au avut parte de o presa proasta mereu. Istoria este plina de destinele tragice ale oamenilor speciali, atacati fara mila in timpul vietii lor, pacatele lor fiind magnificate iar calitatile ignorate sau ridiculizate. Acesti oameni au suferit in viata, insa mostenirea lor a crescut dupa disparitia lor, pentru ca timpul este intotdeauna un judecator drept. Dar mult timp trebuie sa treaca inainte ca valoarea adevarata a geniilor sa se arate si ei sa devina in mentalul colectiv al umanitatii, mituri si legende. Pana atunci, toti trebuie sa sufere purgatoriul mintilor inferioare, ale mediocritatilor si geloziilor pamantene. E ca un trist ritual de trecere

La fel se intampla si cu Leo Messi. Micutul argentinian cu o suma de talente magica traieste intr-o clasa de geniu unica, neegalat in frumusetea spectaculoasa a jocului sau si in abilitatile uluitoare ale gestului sau fotbalistic. Geniul sau la ceea ce se pricepe sa faca iti taie rasuflarea. A aratat-o, iar si iar, de-a lungul carierei, doborand recorduri si definind o noua era a jocului. Dar nu recordurile sau numerele ofera imaginea corecta a geniului sau. Nu, acestea sunt doar statistici care decurg din jocul sau, unelte descriptive care ajuta la comparatii. Ceea ce exprima cu adevarat dimensiunea geniului sau este jocul pur, pasa, intoarcerile si franele, intelegerea geometrica a campului jocului, driblingul, viteza cuantica si atingerea transparenta a balonului. Jocul sau este atat de personal si inovator incat se poate descrie doar cu multa dificultate. Multi specialisti si comentatori au incercat, dar au avut probleme, oprindu-se in mijlocul frazei, inghitind in sec, bajbaind dupa un nou cuvant, dupa o noua descriere, mai buna. Cateodata insa este mai bine doar sa il privesti, asa cum privesti o opera de arta. Inteligenta pura a jocului sau, dimensiunea grafica a pasei, traiectoria euclidiana, controlul balonului cu toate suprafetele piciorului, sunetul lent al loviturii, care rezoneaza diferit, miscarea corpului, dansul estetic.  Acestea sunt lucruri care nu se pot intelege decat la un nivel abstract, acolo unde subconstientul ia contact cu arta pura si simturile se sublima intr-o contemplare activa. Comunicarea aceasta muta intre privitor si arta este ceea ce il face sa creasca, il obliga sa se autodepaseasca in gandire si in final sa fie o fiinta mai buna.

Dar asta nu este suficient se pare, in lumea in care traim. Si Messi, cu tot geniul sau, trebuie sa treaca prin suferinta abraziva provocata de o majoritate mediocra si neimpresionabila, de un cor al mintilor mici dar vocale. Ei nu-l inteleg, cum ar putea ?, deci il urasc. Stau cu totii in fata geniului, ignorand sansa istorica de a fi martori la un talent urias al istoriei, ca si cum o persoana needucata si gregara ar sta cu sapca in mana in fata lui David al lui Michelangelo, uitandu-se absent, cu bale curgandu-i din gura, creierul sau neintelegand valoarea operei de arta pe care o priveste.

Acesta este din pacate publicul fotbalului modern, inarmat cu opiumul facebookului si twitterului, apasand frenetic cu degetele pe ecrane in cautare de satisfactii imediate. Geniul lui Messi le este strain si ii sperie, pentru ca nu il inteleg. Au nevoie de cifre pentru a face in mintea lor comparatii si frica asta de neinteles are multe in comun cu plictiseala pe care aceeasi oameni mediocri o afiseaza in fata marilor opere de arta. In cazul lui Messi insa, plictiseala se transforma in ura, pentru ca geniul lui este un atac direct la ceilalati idoli ai mediocrului de twitter, mai pamanteni si mai accesibili. Acdesul spiritual catre domeniul artei presupune un efort de gandire, o reasezare mentala pe care mediocrul sigur de el nu este dispus sa o faca.

Fiecare muritor are defecte, inclusiv geniile. Magnificarea acestora este arma predilecta a celor care nu il inteleg si care il urasc pentru ca este mult deasupra oricui. In cazul de fata, Messi a fost condamnat pentru evaziune fiscala, alibi perfect pentru toti platitorii de taxe descopepriti peste noapte sa sara si sa arunce cu noroi. Foarte multi in Spania, unde evaziunea e de peste 30%. Foarte multi din acesti detractori nu au platit un impozit in viata lor si probabil traiesc pe ajutoare sociale platite si ele din impozitele unora ca Messi, dar ei sunt sfinti si Messi merita cruficicat. Multi de asemenea lucreaza pentru multinationale care fenteaza fiscul in fiecare zi prin optimizari fiscale care depasesc miliardele de euro, dar ei sunt sfinti si Messi este un infractor ce merita biciuit. Aceasta este imaginea mediocritatii cristalizate in jurul defectelor acestui om. Prin comparatie, calitatile ii sunt minimizate. Nu am auzit pe nimeni sa vorbeasca despre frumusetea golurilor marcate la Copa America, dar evident toti au vorbit de lovitura de pedeapsa ratata, ca si cum asta este criteriul dupa care putem compara fotbalistii de geniu. Lovitura de pedeapsa e marca mediocrului, nu a geniului. Orice mediocru o poate marca, asta nu inseamna ca are vreo valoare fotbalistica. Dar in cazul lui Messi este o tragedie.

Oricat ar parea de trist, lumea vrea sa fie fara Messi. Messi este déjà un punct stingher, un David imens al lui Michelangelo uitat intr-o galerie pe langa care oamenii trec cu ochii in telefoanele lor cautand puncte pentru Pokemon Go. O lume fara Messi este o lume mai sigura pentru mediocrul de rand, il face mai important si mai stapan pe mediocritatea lui. Nu-i ofera o parte din frumoasa suferinta a propriei dezvoltari, care e  incomoda. In schimb, ramane cu muschii lui Cristiano Ronaldo pentru care are o atractie lumeasca si frivola.

Un teaser pentru lumea fara Messi a fost oferit si de ultimul campionat European. O ciorba lunga de echipe mediocre, lipsite de abilitati. Cu multi jucatori onesti si muncitori, dar lipsiti de geniu si de monumentala personalitate a lui Messi. Meciuri surde, de anti-posesie, care nu vor ramane in memorie prin nimic. Si in final, o finala insipida si o campioana care a castigat un meci din sapte. Imaginea goala a mediocritatii, fereasta catre lumea fara Messi. Iar regele acestei, lumi, aclamat si idolatrizat este Cristiano Ronaldo, cel mai bun fotbalist din istorie, si viitorul balon de aur. E interesanta aceasta incercare de stergere din istorie a lui Messi, care e ridicola in micimea ei. Dar acesti oameni nu se dau inlaturi de la nimic. De aceea nu vor inceta niciodata aceasta comparatie stupida intre cei doi fotbalisti, incercand sa-l coboare pe Messi la un nivel mai uman, unde sa-i prezinte realizarile lui Cristiano Ronaldo. In realitate, nu poate exista comparatie intre cei doi. Ronaldo este campionul  Pokemon Go, un fotbalist foarte bun, dar care niciodata nu poate spera sa posede abilitatile lui Messi. Diferenta intre cei doi este colosala si tine de clase diferite, de intelegeri diferite. E diferenta intre cifre si magia care sta in spatele lor. E diferenta intre Messi si lumea fara Messi. Intre adictia bipolara a realitatii virtuale si contemplarea intelectuala a unor opere de arta.

Mediocritatea insa nu poate pacali la infinit. Ea isi traieste momentele de glorie prin salturi si se bucura de tragismul geniului, uitat in viata pentru a fi inlocuit cu idoli falsi, din material de contrabanda. In timp, peste zece, douazeci, cincizeci de ani, cenusa mediocritatii se va spulbera in vant in timp ce legenda vie a lui Lionel Messi va atinge treapta care il va plasa in istorie, nemuritor si enigmatic, alaturi de celelalte genii ale umanitatii. Nu se va intampla insa acum, in era mediocritatii retelor sociale, ci atunci cand timpul va distila aceste erezii de moment si va oferi imaginea fidela a artei acestui fotbalist argentinian, care joaca neincetat pentru eternitate.

Inteligenta artificiala si cateva recomandari

Urmatorul hop al civilizatiei umane va presupune, sustin specialistii, dezvoltarea a ceea ce se numeste inteligenta artificiala. Nu, nu e doar SF (ok, e un pic de SF…) ci manifestarea imuabila a progresului uman care isi va pune viitorul in mainile tehnologiei pe care o va inzestra cu inteligenta. Un articol foarte bun care explica despre ce e vorba gasim, revolutia inteligentei artificiale.

In orice caz, inteligenta artificiala e un domeniu de interes real, aflat pe masa marilor miliardari din Silicon Valley, chiar la dreapta laptop-ului. Amazon, de exemplu, dupa ce a creat boxa care vorbeste (Echo- Alexa) urmeaza sa mearga si mai departe si sa faca astfel incat tonul vocii asistentei virtuale sa fie diferit in  functie de mesajul emotional transmis de vocea persoanei (umane, suntem deja obligati sa facem distunctia) care o intreaba chestii.

 

Cam atat despre inteligenta emotionala, sa vedem ce mai putem citi interesant pe marele internet:

Brexit-ul este manat de nationalismul de tip britanic

Fotografii din Venezuela: super-bogatii elitei socialiste se scalda in champagne, in timp ce populatia traieste cu spectrul muritului de foame la usa.

Despre inegalitate in Germania (oh, exista asa ceva?!)

 

Ce filme am mai vazut

  • Warcraft: the beginning. O saga inspirata din celebrul joc video, care se vede ca un joc video. Efectele speciale sunt spectaculoase si necesare, insa produc pana la urma un effect caricaturizat. narativul este secundar si pana la urma avem in fata o productie de vara, care se serveste cu mult popcorn

Ce carti am mai citit:

  • I am pilgrim: un thriller electrizant scris de scenaristul lui George Miller, Terry Hayes. O poveste alerta cu spioni si teroristi

Dezinfectanti

In plina criza a dezinfectantilor, nimeni nu se preocupa de problema de fond: efectul cumulative al educatiei precare dupa 1989. Asta a dus la extinderea incompetentei dublate de lipsa de scrupule morale, atat din partea actorilor privati cat si din partea autoritatilor publice. Romania a devenit astfel un iarmaroc de foloase pe termen scurt, in timp ce serviciile publice au putrezit intr-o lancezeala graduala. Problema nu sunt (doar) dezinfectantii, ci intregul system, unde nu exista un „checklist”.

Cum putem combate asta? Prin educatie privata si crestere a penetrarii educatiei. Cateva link-uri mai jos care pot participa, modest la acest lucru.

 

 

Teroare

Bullet points:

 

  • încă o tragedie , cea din Belgia, a însemnat încă un pas spre rutinizarea terorismului contemporan, în inima civilizației. E un fel de oboseală a repetiției, dar nu ar trebui să fie așa. Se schimbă luminile pe Turnul Eiffel și cam atât. Nu e anul nou, și nici vreo sărbătoare consumerista. Au murit oameni într-un mod absurd iar asta trebuie să conteze într-un registru mult mai serios. Din păcate, în pofida evidențelor, și acest atac este deturnat de multiple organizații, atât statale cât și private, pentru a servi niște agende specifice. În tot acest joc, cetățenii Europei rămân prizonieri a unei stări de insecuritate și frică, nu atât provocată de atacurile în sine, cât de derivatele acestora și de tiparele de gândire agresive care au urmat. Paul Krugman a subliniat acest lucru încă după atentatele de anul trecut de la Paris : « So what was Friday’s attack about? Killing random people în restaurants and at concerts is a strategy that reflects its perpetrators’ fundamental weakness. It isn’t going to establish a caliphate in Paris. What it can do, however, is inspire fear — which is why we call it terrorism, and shouldn’t dignify it with the name of war. The point is not to minimize the horror. It is, instead, to emphasize that the biggest danger terrorism poses … comes not from the direct harm inflicted, but from the wrong-headed responses it can inspire”

 

  •   moartea violentă a unor oameni fără nici o vina a scos la suprafața o nouă radicalizare de gândire, foarte periculoasă: în esență, tot mai multe voci acuza islamul ca întreg, proclamând un război al culturilor și chiar al religiilor etc…Este o explicație lejera și comodă, venită mai degrabă ca o dorință de a explica oribilul în termeni familiari, dar nu este adevărată. Este doar o generalizare, o tribalizare de gândire care înaltă ziduri între categorii de oameni pe bază de etichete etnice și religioase. În realitate, niște demenți au ucis niște oameni nevinovați, așa cum de-a lungul istoriei, alți demenți au făcut același lucru. Singurul lucru pe care îl au în comun este demența, nu religia sau etnia. Au fost și atei, și creștini și budiști (da, călugării asasini din Burma). Dar e poate în natura umană ca în fața diferențelor să ne retragem în ceea ce este familiar, așa cum o fac acum apostolii creștinismului autohton, unii dintre ei îndemnând fățiș la război religios, ignorând prin asta însăși principiile fundamentale ale creștinismului. Mai jos este un grafic care arată că terorismul European nu este o realitate recentă și mai ales nu este una specific musulmana : în ultimii 50 de ani, marea majoritate a actelor teroriste au fost comise înainte de anul 2000 și de către grupări care nu aveau nimic de-a face cu islamul. E un adevăr supărător pentru  așa zișii intelectuali de facebook care propăvăduiesc războiul religios și frica.

Infographic: Victims Of Terrorist Attacks In Western Europe | Statista

  • În plus, în 2015, peste 80% din victimele terorismului global au fost musulmani. Încă un adevăr supărător. Terorismul este deci un fenomen global, iar văzut la această scară marile tragedii se întâmplă în afara Europei. Dar impactul pentru noi este fundamental diferit în funcție de localizarea atacurilor. Oricât ar părea de cinic, ne interesează mai mult ce se întâmplă la Bruxelles decât ce se întâmplă în Lahore sau în Nigeria. Asta pentru că simțim instinctiv compasiune în mod direct proporțional cu apropierea geografică, culturală și economică. Marele pericol e reprezentat de reacțiile pur emotionale care transformă o tragedie de proximitate într-un atac asupra culturii și civilizației proprii. Avem nevoie inca de inamici de clasa, de trib si suntem dispusi sa folosim toate oportunitatile pentru a satisface micul spirit razboinic din noi alegand sa vedem doar ceea ce corespunde acestei credinte launtrice.
  • Pericolul terorismului în Europa este unul real. Dar nu este cel mai mare pericol pentru România. Există în schimb un alt tip de terorism la noi acasă, pe care îl ignorăm voalat : un terorism care face ca oamenii să moară în spitale insalubre, departe de orice formă de civilizație medicală, între colonii de gândaci, buzunare albe  care cer spagă, și icoane văzute ca ultima speranță ; un terorism asupra copiilor care cresc cu o educație rudimentară și care vor constitui viitorul (vezi grafic mai jos – România pe ultimul loc în Europa la cheltuielile educaționale); sau un terorism asupra micilor întreprinzători, plimbați între ghișee și între spăgi, acoperiți de birocrație și asaltați de controale și taxe. Asta este adevăratul terorism care există în România. Ne-am fi așteptat ca decidenții politici să se ocupe în primul rând de astfel de probleme, și mai apoi de amenințarea iluzorie a drobului de sare. În schimb, finanțăm în continuare securitatea și controlul public, unde suntem pe primele locuri în Europa (ca procentaj din PIB). Multă lume vorbește de “siguranta statului”, “siguranta poporului”, cuvinte goale de sens, portavoci ale socialismului pe care le credeam pierdute. Ce înseamnă « stat » ? Ce înseamnă « popor », un cuvânt atât de drag demogogilor, pentru că în spatele acestui concept larg și vag se ascunde minciună. Aceste concepte nu au identitate, sunt doar paravane politice. Dar ne place sa le folosim si sa raspundem la ele pentru ca inca avem inscrustate in subconstient manierismele mentale comuniste. Cel ce are identitate este individul, doar el poate beneficia sau nu de securitate. Individul care moare în spitale, plătește taxe și nu știe ce se întâmplă cu banii lui. Ne-am fi așteptat ca  după cincizeci de ani de comunism anti-individ să acordăm o mai mare atenție persoanei. În schimb, așa cum spunea Hayek, sub alibiul bunelor intenții ne îndreptăm cu pași repezi spre un alt socialism,  spre servitute si spre un colectivism de gandire. Nu asta a fost contractul pe care l-am încheiat cu totii în decembrie 1989.

 

Cheltuielile publice (EUR/elev) pentru educatie in Uniunea Europeana (sursa: eurostat, perioada de referinta 2012).

New Picture

  • aceste atacuri repetate în inima Europei dovedesc că undeva s-a greșit și se greșește grav în modul în care sunt construite democrațiile liberale vestice: nu mai reușesc să ofere propriilor cetățeni unul din bunurile publice de bază pentru care sunt plătite taxe în valoare de miliarde de euro: protecția și siguranța civică. E un eșec aici al unui mod de a face politică și a unui mod de a gândi integrarea europeană și raportarea la securitatea globală. Este în primul rând un eșec al cheltuirii banilor publici, din impozitele de miliarde de euro pe care cetățenii le plătesc pentru ca măcar să aibă siguranța că oamenii pe care i-au angajat cu protecția publică își fac treaba. În schimb, carențele dovedite în modul de lucru al serviciilor de informații (care au avut informații despre atacuri dar pe care nu le-au exploatat) arata un eșec al statului. Spre eficientizarea acestor servicii ar trebui îndreptate eforturile și nu spre acordarea de noi atribuții care să limiteze libertățile private ale cetățenilor. Așa cum spunea Benjamin Franklin, un popor care insistă pentru mai multă securitate și mai puțină libertate, nu le va avea, și nu merită să le aibe, pe niciuna.

Un plan sincer de dezvoltare personala

Dezvoltarea personala s-a transformat intr-o industrie de multe ori agresiva si de si mai multe ori superficiala. Pretul succesului devine pretul unui seminar unde oameni somptuosi iti prezinta magia din spatele transformarii esentiale a vietii: de la nimic la totul, sau de la saracie la bogatie. Si asta pentru ca in interiorul nostru exista un mare resort de naivitate care ne pacaleste mereu sa credem ca solutia este mereu la un pas distanta si numai fortele conspirationiste ale intunericului ne impiedica sa o accesam. Credem inca in pilula fericirii si a succesului care are efecte peste noapte. Daca vrei sa slabesti, internetul iti ofera solutia miracol. Daca vrei sa ai o viata ca in filme, nimic mai usor: solutia este un pumn de magie ezoterica care te va transforma din pata cromatica de la coltul strazii in persoana de succes mondial garantat.

In realitate insa, lucrurile nu merg niciodata asa. In realitate nu exista pranz gratuit si nici reusita fara efort. Efortul insa doare, si fizic si mental, si in plus creierul il interpreteaza ca o scurgere de energie pe care o poate folosi in situatii de criza. Intr-un cuvant, creierul nostru se impotriveste actiunii. Dar actiunea e esentiala. Oricine insa poate sa se dezvolte atunci cand accepta ce presupune cu adevarat asta. Cand intra in reala arena ca luptei pentru succes. Iata cum fiecare poate aborda aceasta problema:

  • Nimic bun care dureaza nu apare peste noapte: pentru orice reusita reala e nevoie de disciplina, efort, timp, esecuri repetate, consecventa si rutina. E incomod si nu asta se vede la televizor atunci cand cineva reuseste, dar tot acest esafodaj de munca rutiniera este in spatele oricarui succes real. Michael Jordan a fost un jucator de baschet mediocru la baza, dar a exersat in fiecare zi, pana la epuizare, pana la ceata mentala aruncari peste aruncari, pana cand a devenit cel mai bun dintre cei mai buni. Pentru el nu a existat succes peste noapte, ci peste mii de nopti. Valea plangerii nu dureaza insa la infinit, ci pana creierul se adapteaza la noua rutina, mai intensa.
  • Valoarea nu se masoara in bani. Valoarea este intotdeauna personala si inseamna suma tuturor abilitatilor pe care o persoana le poseda la un moment dat. Valoarea nu este fixa, insa poate „rugini” odata cu trecerea timpului. Adevarata investitie nu este cea materiala, ci investitia in propria persoana, pentru a creste propria valoare. Investind in fiecare zi in suma abilitatilor pe care vrei sa le dezvolti vei ajunge in timp sa posezi o „bogatie” cu mult mai relevanta decat orice bogatie materiala.
  • Daca nu iti folosesti resursele, le pierzi. E un principiu fundamental al actiunii umane. Corpul uman, inclusiv mintea, spre deosebire de obiectele mecanice, se dezvolta prin utilizare, nu prin repaus. Masinile in schimb se conserva prin repaus si se uzeaza prin utilizare. Daca nu iti folosesti corpul fizic, muschii se vor atrofia iar sanatatea va avea de suferit. La fel si mintea: daca nu o folosesti in mod constant, se va plafona.
  • Ai grija de sanatatea ta. Este cel mai de pret resursa a ta. Nimic nu se poate realiza mai departe daca nu exista armonie fizica. Exercitiul fizic este esential, la fel si dieta corespunzatoare. Priveste in mod constient aceste doua aspecte fundamentale ale sanatatii si ia deciziile constiente de a iti proteja propriul corp ori de cate ori este posibil. Asta nu inseamna sa cadem in mania ortorexiei, asa cum fac foarte multe persoane. Inseamna doar putina moderatie si responsabilitate
  • Citeste ori de cate ori ai ocazia lucruri de calitate. Traim intr-o epoca in care accesul la informatie este mai usor ca oricand. Marile carti si idei ale umanitatii sunt de multe ori la un click distanta si in acces liber. Fa o lista cu carti importante ale omenirii sau ale domeniului tau de activitate si citeste-le activ. Activ inseamna cu simt critic si cu asigurarea ca ideile noi pe care le vei gasi vor ramane.
  • Planuieste ce ai de gand se faci cu viata ta. E intotdeauna bine sa ai obiective clare. Asta iti asigura o calitate a vietii departe de dezordine si entropie. Pentru foarte multe persoane acest pas este unul incomod, dar odata facut multi oameni nu se mai pot intoarce la viata de dinainte.
  • Ai incredere in tine, nu te autosabota si nu te autovictimiza. Nu tot ceea ce ti se intampla negativ este impus din exterior. De fapt, majoritatea lucrurilor rele care ti se intampla sau care crezi ca ti se intampla sunt evitabile printr-o simpla schimbare de atitudine. E usor insa sa gasim vinovati in exterior pentru ca asta ne face sa ne simtim mai bine si mai protejati.  De fapt, ne autosaboteaza si ne inchide in cusca gandirii fixe fara sa avem posibilitatea de crestere si dezvoltare reala.
  • Nimanui nu-i pasa cu adevarat de tine decat tie insuti. E trist dar e adevarat. In ciuda a ceea ce auzi poate zi de zi, nimeni nu da de fapt doi bani pe tine, in afara de familie. Esti in mod esential singur si trebuie sa accepti asta. Nu astepta nimic de la nimeni, asezat pe o piatra de hotar, pentru ca nu o sa vina. Tot ce va veni cu adevarat bun in viata ta este prin efort propriu sustinut si consecvent. Si e de fapt singurul lucru bun care merita sa fie trait. Foarte multi oameni se compara cu altii si jinduiesc ceea ce vad ca au ceilalti la suprafata, insa foarte putini realizeaza ca aceasta contemplare este daunatoare.
  • Incearca sa faci sau sa tinteti catre lucruri care ajuta omenirea in general. Asta e un aspect esential pentru orice crestere reala. Nu este totul despre tine. Este mai ales despre cum poti prin ceea ce faci sa influentezi in bine viata altor oameni. Daca ai nevoie de un sens in viata, incearca sa-l faci sa fie in legatura cu asta.

David

Sculptura reprezentandu-l pe David, creata de Michelangelo acum 500 de ani are o inaltime de 5 m si o greutate de 5 tone. De cand a fost creata si pana astazi a pus mari probleme logistice, de transport. Initial se planuia sa fie urcata pe acoperisul Domului din Florenta, proiect abandonat pentru ca nu exista atunci posibilitatea inginereaza ca un asemenea colos sa fie urcat in siguranta la o asemenea inaltime.

Blocul de marmura din care a fost sculptat David a fost cumparat pentru a oferi orasului o opera monumentala, insa timp de 3 ani 2 incercari au esuat. Michelangelo a fost al treilea care a incercat. I-au trebuit 4 ani sa o finalizeze, lucrand singur. Ce a iesit poate fi admirat la Accademia din Florenta: un colos impunator, o opera de arta care fascineaza prin puritatea proportiilor, frumusetea corpului si emotiile transmise. E ca un strigat umanist dupa secole de ev mediu cufundat in intuneric, in care arta urmarea conceptia autoflagelatoarea a unei umanitati damnate, incapabile de frumos si arta. Renasterea, simbolizata prin operele timpurii ale lui Michelangelo, Leonardo, Boticelli sau Ghirlandaio a adus o noua conceptie, punand omul intr-o noua lumina, ca o adevarata creatie divina. David priveste departe, cu prastia pregatita si vasele de sange aproape plesnindu-i in mana dreapta, ca o incordare vitala.

Dar altceva se ascunde in spatele acestei opere. Timpul. Pentru mintea moderna, obisnuita cu definitia geniului in viteza, e greu de conceput ce a stat in spatele acestei sculpturi. Foarte multa lume are impresia ca geniul, sau talentul, apare din senin, si te face sa nu mai muncesti. Dar geniul adevarat dureaza. In spatele produsului final, pe care il admiram cu totii, se afla ceea ce nimeni nu pare sa mai vrea sa mai admire: o munca de titan. O munca de multe ori tulburatoare, asidua, mentala si fizica. O rutina de ani de zile.

David a insemnat la inceput schite peste schite. Apoi mici studii in lut, in ceara sau in bronz. Statuete pierdute, dar care au fixat mintea artistului ore, saptamani, luni in sir. Apoi figuri mai mari, din teracota. Apoi schitele direct pe blocul de marmura, masuratorile. Analiza surselor de inspiratie, miile de poze ale modelelor. In final, inceputul sculptarii, in primul rand torsul, apoi celelalte parti ale corpului.

Principala lectie in fata acestei realizari este ca putini sunt disponibili sa faca acest efort. E ceea ce se numeste capcana gandirii fixe. E mai usor si mai comod sa pui totul pe seama unui geniu inaccesibil si sa traiesti in interiorul propriilor limite. Adevarul e ca se poate face trecerea de la gandirea fixa la cea expansiva, de la comun la geniu. Dar nu exista pastila miraculoasa pentru asta. Exista doar munca, rutina, disciplina. Cateodata in cantitati absurde.

Lacrimi in ploaie

Elon Musk avea 15 ani cand, in urma unei crize existentiale a inceput sa devoreze biblioteci intregi cu lucrari de filosofie si texte religioasa, in cautarea unui raspuns. Nu orice raspuns. Raspunsul la cea mai incomoda intrebare : care este sensul acestei vieti ? Batranii filosofi ai umanitatii i-au trecut prin filtrul mintii, de la stoici la etica lui Spinoza si de la Nietzche la Schopenhauer. Poate, aplecat peste randurile urmatoare, s-a lasat un pic invins de un sens de exasperanta neputinta : « rasa umana se prezinta ca niste papusi care sunt puse in miscare de un mecanism intern…am spus ca aceste papusi nu sunt activate din exterior, ci ca fiecare dintre ele poarta in ele mecanismul din care rezulta miscarea. Aceasta este vointa de a trai manifestandu-se ca un mecanism neobosit, ca un impuls irational care nu are temei suficient in lumea exterioara »[1]. Nefiind prea mult ajutat nici de Schopenhauer si Nietzche cu aforismele lor deprimante, Musk a gasit raspunsurile intr-un roman de space-comedy «  The hitchhiker’s guide to the galaxy ». Unul din indemnele pe care nu le uita nici azi este simplu: “Don’t panic ».

La multi ani dupa, Elon Musk conduce unul dintre cele mai mari imperii tehnologice perturbatoare, cu implicatii in modul in care vom consuma energie in viitor, ce tip de masini vom conduce, cum vom aborda explorarea spatiului si, in definitiv cum va arata noul sens al umanitatii postmoderne. Ca sa faca asta, a trebuit sa lupte si lupta in continuare cu inertia industriilor conservatoare si pasiunile tari impinse spre protejarea grupurilor de interese ale modului actual de a face lucrurile si in definitiv de a face bani din vanzarile de masa.

 

Atlas se ridica pe cele doua picioare ale sale, incepe sa se deplaseze prin camera, ajunge la usa, o deschide, apoi se plimba prin padure, pe un teren accidentat. Avanseaza poticnindu-se, ca un betiv, in miscari aproape comice. Mai apoi, ridica cutii grele de la sol si le depoziteaza pe rafturi, disciplinat. Cineva il ataca din spate cu o bara de fier. Lovit, se prabuseste la pamant, insa se ridica apoi fara probleme in pozitia initiala. Atlas nu este un om. Atlas este un robot, ultimul proiect al Boston Dynamics, aripa tehnologiilor avansate a Google. Vizionarea acestor imagini are ceva ravasitor pentru orice fiinta umana in carne si oase. Necunoscutul are intotdeauna acest efect, insa necunoscutul familiar, care iti bate la usa si o si deschide produce o emotie vie, un pic stranie. Pentru unii, aceasta emotie este infasurata in frica, sub imperiul filmelor stiintifico-fantastice unde armatele de roboti inarmati cu o proto-constiinta calca in picioare umanitatea vazuta ca inamic de specie.

Iar frica aceasta nu s-a manifestat niciodata mai clar decat in multiplele avertismente despre ce poate sa cauzeze o armata de roboti folositi la scara larga. Cel mai deplans efect pare sa fie pierderea slujbelor pentru muncitorii in carne si oase. Forumul economic de la Davos a publicat un raport, intitulat « A patra revolutie industriala» care conduce firul gandirii in mod inexorabil spre tensiunea intre muncitori si masini si modul in care piata muncii va fi perturbata de utilizarea tot mai radicala a robotilor cu consecinte grave asupra somajului, cresterii economice si inegalitatilor de venit. In timp ce progresul noilor tehnologii este in masura sa puna intrebari legitime despre modul in care umanitatea se va adapta la aceste noi paradigme, exista un suflu neomarxist in aceasta opozitie bruta fata de progresul tehnologic care pur si simplu nu vrea sa moara. La aproape doua secole de cand Karl Marx si tumultul sau filosofic-revolutionar ridicau redutele comunismului in inima capitalismului, ideile sale continua sa fie mai vii ca niciodata, si la fel de false in fond.

Exista un intreg capitol in Das Kapital dedicat opozitiei inexorabile intre muncitor si masina, vazuta ca unealta suprema a capitalismului prin care munca umana este strivita sub senilele fara suflet ale masinilor : « instrumentul muncii, cand ia forma unei masini, devine imediat un concurent al muncitorului insusi. Autoexpansiunea capitalului cu ajutorul masinilor este deci direct proportionala cu numarul muncitorior ale caror venituri au fost distruse de chiar existenta acelei masini ». Iar consecintele, in textul lui Marx, sunt apocaliptice pentru grupurile de muncitori care deodata se gasesc fara o relevanta sociala, munca lor de generatii fiind acum inutile pentru ca produsele respective sunt facute mai eficient in alt mod. In esenta pentru Marx acesta este unul din relele capitalismului (pe langa furtul plusvalorii) si unul din motivele prin care, urmand dialectica sa istorica, capitalismul se va prabusi sub propriile forte de distrugere interna.

Capitalismul nu s-a prabusit nici pana in ziua de astazi, insa valurile de progrese tehnologice au facut viata mai usoara pentru miliarde de oameni. Iar acest lucru s-a facut prin ceea ce Schumpeter numea « mutatii tehnologice » in esenta seria de « distrugeri creatoare » prin care industriile si tehnologiile vechi sunt inlocuite cu industrii si tehnologii noi. E un dans care se intampla de la inceputurile umanitatii, de cand uneltele de lemn au fost inlocuite cu cele de piatra, si cele de piatra cu cele de bronz. Nu exista deci nici un motiv intemeiat sa consideram ca robotizarea industriala la scara larga ar duce la o apocalipsa pe piata muncii. Din contra, produsele vor fi mai ieftine, iar forta de munca umana, care va ramana in continuare o resursa rara va fi directionata catre utilizari alternative mai valoroase.

Altfel, aceasta robotizarea nu se va face de pe o zi pe alta. Niciodata marile progrese nu s-au facut asa. Edison ramane in istorie pentru inventiile sale, insa putina lume stie in ce conditii s-au realizat aceste inventii. Nu a fost un moment « evrika » prin care autorul inventiei a facut trecerea rapida de la non-inventie la inventie, ci a durat ani de munca si cercetari, esecuri si mici pasi inainte, in care Edison a lucrat cu specialisti din multiple domenii si a trecut nenumarate trial-and-errors. La fel cum se intampla si acum cu robotul Atlas, care este rezultatul unui lung sir de descoperiri incrementale si care la randul sau este un pas spre alte descoperiri care vor lua timp.

Apoi, in evaluarea viitorului, oamenii au de multe ori tendinta sa ia ca punct de plecare prezentul pentru o extrapolare nerealista. Daca ne uitam la predictiile de acum 70-80 de ani, astazi am fi trebuit sa fim toti imbracati in costume stralucitoare si sa mancam pilule care sa contina necesarul nutritiv al unei mese intregi (Taleb). In schimb folosim inca foarte multe din vechile tehnologii, ne incaltam inca in pantofi din piele, luam masa la restaurante unde se serveste vin care nu difera prea mult de cel produs acum 2000 de ani sau scriem cu degetele pe tablete asa cum cum faceau babilonienii acum mii de ani (taleb). Exista un inalt refugiu de conservatorism in fiecare dintre noi care functioneaza ca o contrapondere la orice exces de modernitate. In plus, cele mai avansate progrese continua sa se faca inmedia digitala, telecomunicatii, soft si modul in care comunicam online. Imaginea cu Mark Zuckerberg plimbandu-se cu pieptul inainte printre marea de jurnalisti echipati cu ochelari de realitate virtuala este graitoare in acest sens. In alte domenii insa, mult mai importante, progresele sunt inca asteptate : in medicina, in explorarea spatiului, in ecologie, in educatie, in energie. Adica in domeniile cu adevarat esentiale pentru umanitate.

Robotizarea la scara larga, cand se va intampla, nu trebuie privita ca un blestem, ci ca pe o oportunitate. Slujbe actuale se vor pierde, dar se vor crea altele, pe masura ce noi domenii de activitate si explorare se vor deschide spiritului si posibilitatii umane. Munca bruta va fi din ce in ce mai inlocuita cu munca creativa, iar oamenii vor avea mai mult timp liber pentru a-si privi in ochi propria umanitate. Poate aici e adevarata problema, adevarata frica. Ce vom face cu timpul liber ? Obisnuit sa munceasca, inchis in rutina muncii vazuta ca parte indestructibila a umanitatii (Freud), omul poate experimenta pierderea conceptului de munca ca o pierdere a sensului vietii. Miliarde de oameni au inscrustate in creier canalele neuronale ale rutinei automatizante a muncii, de la 9 la 5, iar pierdera acestei rutine provoaca un gol existential si o opozitie naturala. Intr-un fel, suntem cu totii papusile lui Schopenhauer, animate de acel mecanism intern si ne e frica de ce se intampla cand se opreste cheita si incepe viata.

Dar Atlas nu e doar un robot industrial care inlocuieste muncitorul din hala si il ajuta sa scape de durerile de spate date de ridicatul de cutii. El este de asemenea si simbolul impulsului uman de a gasi, sau in lipsa, de a crea o fiinta cu care sa-si petreaca singuratatea cosmica. O fiinta dotata cu constiinta care sa multumeasca impulsul demiurgic al fiintei umane. Inteligenta artificiala si momentul in care robotii vor capata constiinta proprie este insa un eveniment fantezist, aflat undeva departe pe scara imaginatiei, intre zombi si aliens. Dar asta nu inseamna ca incercarile umanitati se vor opri. Incercarea de modelare a obiectelor neanimate de a copia trasaturile umane fundamentale este in primul rand o stare de uimire continua fata de propria umanitate. Nici pana astazi constiinta nu este pe deplin cunoscuta, de unde a aparut si ce inseamna de fapt. Cu atat mai putin putem imagina transferul acesteia in corpul unui robot cu brate din otel. Numai faptul ca Atlas se poate deplasa biped este de o covarsitoare deficultate tehnica, pentru ca mimarea ecilibrului uman, dependent de o simulare continua pe care creierul nostrum o face a situarii spatiale, nu a putut fi modelata pentru Atlas decat dupa ani intregi de programare, creare de algoritmi deosebit de complexi al caror rezultat final este impleticeala aceea bahica de pe terenul accidentat. In mod straniu si paradoxal, comicaria situatiei este mult mai umana pentru ca evoca in mintea privitorului imperfectiunea, care e o trasatura eminamente umana.

Cu toata ravna noastra metafizica, nu vom putea induce constiinta obiectelor inanimate. Vom putea reproduce miscarile umane, chiar pana la imperfectiune, dar ochii de sticla ai robotilor vor ramane morti asa cum sunt ochii cadaverici ai figurinelor de ceara. Intre roboti si oameni va ramane intotdeauna acea limita de imponderabilitate inexplicabila, ai carei proprietari suntem si pe care doar noi o putem utiliza. Acest job nu ni-l poate fura nimeni si asta este o concluzia plina de optimism.

Creierelor noastre aleg sa traiasca viziunea de viata pe care o credem si conteaza atitudinea fata de aceasta schimbare. Asa cum Elon Musk, cautand raspunsul pentru sensul vietii, l-a gasit dupa ce si-a schimbat atitudinea incinsa in negativismul filosofic fiecare dintre noi poate privi viitorul pe care il doreste, cu speranta. Fara panica. Robotii, precursori a unei productivitati care va reduce timpul de munca si va ieftini si cele mai scumpe produse, sunt doar unelte pe care tot noi oamenii le-am creat si care ne ajuta sa decantam ceea ce ne face cu adevarat umani fata de ceea ce putem delega robotilor. Si va exista intotdeauna aceasta diferenta, doar ca acum ea va deveni mai clara si ne va oferi timpul liber sa incercam raspunsuri pe care muncitorii lui Marx, adanciti in lupta existentiala, nici macar nu banuiau ca exista.

 

 

[1] Arthur Schopenhauer – Lumea ca vointa si reprezentare

[2] Douglas Adams – The Hitchhikers Guide to the galaxy

Despre etica in economie si politica

Esenta democratiei asa cum este pusa in practica astazi in statele cele mai avansate este reprezentativitatea politica: marea masa a cetatenilor deleaga un esantion de oameni pe care ii investesc cu putere politica si administrativa pentru a conduce un stat. Ideea nu este de a crea un sistem politic ideal, care nu poate exista in realitate, ci de a reduce pe cat posibil arbitrariul deciziilor politice. In teorie se presupune ca aceasta reprezentativitate, care se schimba la un numar de ani, are ca efect o mai echitabila organizare a statului.

In realitate, democratia nu exclude nici coruptia si nici saracia economica. Chiar daca in statele dezvoltate, democratia se coreleaza cu un nivel de trai ridicat, exista foarte multe exemple in care un sistem democratic coabiteaza cu o corputie infloritoare si o economie neperformanta. Este cazul multor tari din America de Sud. Este, evident, si cazul Romaniei.

Ce face ca in sistemul democratic romanesc sa exista acea motivatie catre coruptie, care exista mai putin in alte tari? Un raspuns intuitiv este: ethosul. Care este raportarea marii majoritati a oamenilor fata de etica in politica si economie. Intr-o tare in care institutiile democratice nu sunt intarite de o constiinta colectiva a eticii, aceste institutii devin doar niste constructii teoretice stravezii, in spatele carora se ascunde adevarata constructie, un esafodaj bazat pe clientelism, relatii informale si corputie. O Romanie din spatele Romaniei teoretice.

Problema cu etica in viata si in politica e ca nu inseamna doar cuvinte mari, concepte teoretice pentru prosti invatate pe genunchi la scoala. Etica este un concept real, cu [spinoza] ramificatii importante in toate straturile societatii. Statele care sunt acum dezvoltate au inteles asta, atat masele de oameni care voteaza, cat si cei care sunt alesi. Pentru aceste state, principiile si regulile care deriva din manifestatiile teoretice ale eticii se aplica in mod practic la fel pe tot teritoriul acelor state. Exceptii, denaturari, cazuri de coruptie si incalcari ale legilor exista si in cele mai dezvoltate democratii, insa au in grad inalt de exceptionalitate. Ele sunt tolerate de sistem pentru ca sunt manifestari ocazionale, sporadice care au darul sa intareasca constructia statala generala. A se nota ca, chiar si in cazul tarilor dezvoltate, aceste institutii nu sunt permanente si pot suferi o degradare pe masura ce populatie in ansambul eu este mai putin si superficial educata. Un exemplu in acest sens este ascensiunea lui Donald Trump sau masurile de sufocare economica socialiste adopate de tarile dezvoltate care incalca etica pietiei libere.

Politicianul roman al tranzitiei este in mod trist si majoritar un om caruia ii lipseste etica profesionala. Intelegerea rolului sau in administratie si in matca puterii este una foarte personala. Omul politic roman este in primul rand un cautator de rente, adica avantaje personale  pe care le poate extrage din pozitia pe care a fost votat: primari, deputati, ministri, presedinti au actionat in marea majoritate ca niste rentieri ai banului public. In Romania nu exista o problema de democratie, pentru ca avem o democratie functionala, ci o problema de administrare a statului si a institutiilor acestuia. Democratia este folosita ca un paravan pentru extragerea unor privilegii de catre cei putini. Ideea de bun public este una straina pentru cei care ne conduc, ca dovada ca in 26 de ani nu s-au construit mai mult de 100km circulabili de autostrada, desi pe hartie s-au cheluit sume imense. Principala sursa de imbogatire a in Romania a reprezentat-o impartirea discretionara a bunului public.

 

In esenta, contractul social care ne leaga pe noi toti in aceasta societate prevede , in mod simplist, ca toti oamenii care muncesc pe teritoriul acestei tari trebuie sa renunte la o parte din produsul muncii lor pentru a finanta Statul Acest Stat in schimb produce si intretine bunurile publice de care avem cu totii nevoie.

Este lesne de observat ce s-a intamplat cu banii publici in 26 de ani, adica cu produsul muncii cetatenilor: bunurile publice sunt intr-o stare deplorabila, nu sunt intretinute, sunt de o calitate indoilenica (autostrazi care se surpa). Cu alte cuvinte, produsul muncii cetaenilor nu a fost investit in bunuri publice, ce in buzunare private. Urmand aceasta logica, rezulta ca munca unor cetateni onesti a fost prestata pentru imbogatirea unor oameni care nu ar fi trebuit sa profite de aceasta. Cu alte cuvinte, o parte din noi am prestat ca sclavi pentru o mica parte de imbogatiti ai tranzitiei. Aceasta este in esenta definitia sclaviei. Nu este o concluzie imbucuratoare, dar este genul de concluzie pe care trebuie sa avem puterea sa o tragem: o parte din ceea ce reprezinta fiecare dintre noi functioneaza ca sclavi pentru altii. Atunci cand observam o masina de sute de mii de euro condusa de un functionar public care in mod normal nu ar avea cum sa-si permita acest lux, trebuie sa ne imaginam ca o parte din noi, din timpul nostru, din munca noastra, din visele noastre le-am cheltuit pentru imbogatirea materiala a acelui cetatean privat. Un gand care ar trebui sa ne cutremure.

Consecionta primordiala a lipsei de etica in politica si economia publica este o stare generala de neincredere in institutiile statului. Cum consecintele administrarii banului public sunt dezastruoase, si oamenii nu sunt chiar atat de naivi cum cred unii, acest climat de neincredere este un element esential al democratiei noastre si un pericol real pentru acest sistem: atunci cand cei care voteaza vor conchide ca cei care sunt votati abuzeaza de pozitiile publice in detrimentul cetatenilor, atunci va veni momentul in care tot mai multe voci oportuniste vor urmari schimbarea sistemului. Deja se vorbeste tot de mai mult de cenzura. Iar un efect important este scindarea societatii in grupuri care sustin anumite interese sau altele.

 

Drama banului public este ca actul corputiei fiind atat de intins, foarte multi oameni sunt complici si traiesc din aceste surse ilegale. Un cash-flow privat de bani publici. Nu fura doar functionarul public sau omul politic influent, dar si rudele lor, clientii politici, partenerii de afaceri, amantele, copiii, jurnalistii prieteni etc.. Aceasta sursa de bani devine aproape singura sursa pentru o multitudine de actori care altfel nu ar putea sa traisca. Luati de exemplu presa, care este impanzita de actori platiti care pozeaza in jurnalisti, desi a fi jurnalist nu este usor ci inseamna o responsabilitate etica in primul rand.

Surse tuturor viitoarelor solutii este un soc educational care sa resusciteze generatiile viitoare.

 

Despre democratie si ura

In Grecia antica, demnitarii erau alesi in primul rand prin tragere la sorti . Din masa oamenilor liberi care respectau anumite criterii, erau alesi prin tragere la sorti cei ce aveau sa detina pozitii publice. Pericle spunea despre acest mod de guvernare  ca este adevarata democratie, spre deosebire de oligarhie, care este guvernarea „celor putini”.

 

In timp, conceptul de democratie s-a modificat treptat, in salturi modeste, trecand prin perioade de eliminare a oricaror atributii democratice si pana la revirimentul democratic adus in lumea occidentala de colonizarea Americii si revolutia industriala. In prezent, tarile democrate se caracterizeaza printr-un larg spectru al procesului democratic, insa au in comun faptul ca puterea este atribuita ca urmare a unor alegeri libere la care participa majoritatea cetatenilor eligibili ai unei tari. Democratia este in esenta pana la un punct un proces prin care se alege elita conducatoare a unei tari. Prin faptul ca la acest proces participa in mod direct sau indirect toti cetatenii tarii, prin opozitie cu un proces in care elita conducatoare este numita discretionar, se considera ca acest proces aduce cele mai mari beneficii in termeni de libertate si echitate.

In esenta, democratia este expresia vointei unei majoritati care voteaza. Aceasta expresie este un fel de contract social care guverneaza o natiune si spune ca tara va fi condusa de oameni alesi printr-o majoritate de voturi iar cei care sunt alesi vor guverna si pe cei care i-au ales, si pe cei care nu i-au ales, si pe cei care s-au abtinut. Echitatea deriva din faptul ca aceste reguli sunt cunoscute de la inceput si exista un contract invizibil care spune ca ele trebuie respectate, indiferent de rezultat. Chiar daca preferintele noastre individuale nu corespund cu preferintele majoritatii.

Un prim conflict care apare, in mod evident, este intre vointa minoritatilor si cea a majoritatii. Intr-o tara ca Romania, acest conflict incepe sa ia forma unei fracturi sociale, suprapuse peste alte tipuri de fracturi, legate in primul rand de cum a trecut acest popor de la o dictatura comunista catre o democratie capitalista.

In momentul in care iti asumi acest mod de guvernare, democratie, trebuie sa iti asumi si ca majoritatea decide. In prezent, majoritatea votantilor au decis un anumit tip de parlament. Parlamentul exista tocmai pentru a coagula ceea ce se numeste reprezentativitate, adica posibilitatea ca vocile minoritare din alegeri sa poata fi si ele reprezentate pe scena deciziilor politice, desi majoritar a castigat un partid, sau in cazul alegerilor prezidentiale, un om, in detrimentul tuturor celorlalti. In acest context, este greu de inteles pana la un punct ura populara impotriva propriului parlament, ca si cum ar fi fost teleportati oameni din alte galaxii pe bancile din Casa Poporului. In realitate, acest parlament este o reprezentare fidela a votantilor. E de ajuns sa arunci o privire pe facebook la ce fel de educatie au oamenii care comenteaza in diferinte ipostaze, sau sa faci anumite sondaje sociologie, pentru a ajunge la concluzia ca o mare majoritate a romanilor este inca needucata dupa cele mai laxiste standarde chiar. Bazinul votantilor nu este omogen, ci foarte eterogen, in functie de educatie, dar si statut social, principii de viata si idei generale. Am auzit tot  mai multe pareri care deplangeau voturile celor needucati pentru ca acestia iau decizii gresite la vot.

Este o problema sensibila dar nu este pusa cum trebuie. In primul rand democratia inseamna ca toti vor avea drept de vot, si votul fiecaruia va avea aceeasi greutate, indiferent de cat de prost sau destept sau needucat (dupa anumite norme) este o persoana. Votul unui savant de renume mondial, intr-o democratie moderna, are aceeasi greutate ca si votul unui taran care creste rosii in spatele casei. Acest principiu fundamental, daca este incalcat, inseamna ca se deschide cutia pandorei spre alte forme de guvernamant care nu au nici o legatura cu democratia.

Cu alte cuvinte, orice grup perceput ca are anumite orientari are dreptul sa voteze cu un candidat sau altul, cu un partid sau altul. Simpatizantii televiziunii Antena 3 au si ei acest drept. Putem vorbi oricat dorim de manipulari, educatie etc dar nu putem eluda dreptul fiecaruia de a vota.

Daca dorim ca Romania sa fie mai educata, si in consecinta locuitorii ei mai putin predispusi la manipulare, trebuie in primul rand sa facem eforturi de a educa. Nu am vazut insa nici un fel de eforturi in acest sens in ultimii 25 de ani. Multi se asteapta, in mod ciudat, de la televiziunile private sa educe populatia. In mod evident, nu este treaba lor. Treaba lor este sa faca rating si sa obtina profit. Educatia este treaba intima a individului, familiei si statului care ofera educatie de stat. In ultimii 25 de ani insa am asistat la lupte intre clanuir politice, la confruntari electorale nu bazate pe idei si principii, ci pe ura reciproca. Intotdeauna, problema educatiei nu a fost abordata si nu am parut, ca popor sa avem o mare problema cu asta.

Avem insa o problema cand puterea este in mainile celor care au fost votati de o majoritate, pentru ca noi ne consideram mai speciali, mai elitisti si mai educati. Asta este in primul rand ipocrizia asa zisei intelectualitati romanesti de dupa anul 1990, turnul de fildes in care s-au inchis. Boieria intelectuala nu le-a permis sa vada mai lung de postul caldut pe care l-au ocupat de la un guvern la altul, in schimb au privit mereu cu dispret multimea frematatoarea si needucata care vota. In loc sa se preocupe in mod direct de educatia acestui copil si sa ofere acelor oameni mai putini educati o sansa de a vedea si altfel lucrurile, marii intelectuali romani s-au retras in palatele diferitilor presedinti. Au uitat ca votul lor este egal cu votul oamenilor de rand. Acest tip de dispret social este unul din cauzele majore ale disfunctiei democratiei romanesti.

Dupa 1990, au trecut doar sase ani pana cand un guvern reformist si un presedinte de dreapta au fost votati popular. Aceasta realitate contrazice un pic teoria ca fostii comunisti, reprezentati de PDSR si PSD detineau fraiele votului popular. Acestia au pierdut mai multe alegeri parlamentare si generale decat reprezentatii PNTCD, PNL sau PD. Si totusi, Romania a fost jefuita sistematic, fie de catre politicieni de dreapta, fie de cei de stanga. Iar asta nu mai este vina televiziunilor, care pana la urma sunt oglinda unor moravuri ale poporului respectiv.

Principala disfunctionalitate a democratiei s-a exprimat dupa Colectiv, cand sistemul democratic prin vot expus mai sus a fost suspendat de facto si inlocuit cu o numire a unui nou guvern in urma unor miscari de strada. Aceste miscari au fost legitime in sensul ca au taxat impotenta actului democratic de dupa 1990 de a produce lideri capabili de a reforma aceasta tara si a stopa coruptia, insa actul democratic nu poate fi suprimat la nesfarsit: vor urma noi alegeri in urma carora un nou parlament reprezentativ se va forma.

Cum nivelul de ura intre diferite factiuni sociale, intre basisti si antenisti, iohanisti si pontisti etc este in continuare foarte ridicat si de obicei discursul politic se pliaza pe aceste bombe emotionale sociale, avem mari sanse ca parlamentul viitor sa fie o oglinda a stratificarii sociale actuale.  Pe termen scurt cel putin, sunt putine solutii in acest sens.

Pe termen lung, societatea civila poate continua presiunilr pentru reformarea educatiei. Doar asa se vor schimba cu adevarat lucrurile, cand un popor educat va alege educat si in viitor oamenii politici vor reflecta schimbarile profunde produse in primul rand in matrita sociala

 

« Older posts