Month: aprilie 2015

Manny vs Floyd

Au numit-o strident lupta secolului. Pentru un sport care cauta gloria din anii de aur, au curs rauri de transpiratie pe langa ring pana cand cerneala sa se usuce pe contract. Dar acum, un val de optimism reconfortant a luat locul incertitudinii gri. Acum, iubitorii acestui sport din intreaga lume respira iar in asteptarea a ceea ce visau inca de acum 8 ani cand cei doi protagonisti erau in culmea gloriei si nimeni nu mai putea sa acopere urletul chemarii unei confruntari finale, care sa puna ordine in haosul necunoscutei : cine este mai bun. Aceasta lupta are ceva mistic pentru ca s-a strecurat printre certitudini si am fost cu totii la un pas de a nu o mai prinde niciodata. S-ar putea foarte bine sa fie prea tarziu pentru doi boxeri trecuti de 37 de ani. Insa s-ar putea de asemenea sa merite asteptarea. Asa cum destinul i-a adus pe cei doi inauntrul aceleiasi povesti, spectaculoase si emotionale, o poveste din care se vor hrani generatii intregi. Pentru ca nu e doar un meci de box, este deznodamantul fundamental al unei ciocniri de deveniri personale, doua buildungsromane care se cioncnesc frontal, doua povesti din care va ramane una singura si peste cealalta se va asterne viermele indoielii.

***

Acum 37 de ani Filipine gafaia sub dictatura generalului Marcos in coruptie, saracie si izolare. Manila era un contrast intre bogatii corupti si cartierele marginase supraaglomerate, pline de saracie, boli si unde speranta la o viata decenta era un vis ucis in fasa. Doua treimi din populatie traia sub un dolar pe zi. Undeva, in interiorul acestui cosmar s-a nascut Manny Pacquiao iar copilaria petrecuta in acea curte a miracolelor din Filipine l-a condus incet spre un vis aproape imposibil: sa iasa din acel loc, sa plece undeva unde viata merita sa fie traita. A inceput de mic sa vanda fructe si gogosi la marginea drumului, trimis de mama, apoi sub influenta americana a fostei colonii micul Pacquaio a ramasa agatat de imaginea unor boxeri care isi incruciseaza manusile. Asa incepe prima poveste.

A doua poveste este asemanatoare. Floyd Mayweather s-a nascut intr-o familie cu traditii in box, atat tatal cat si unchiul lui fiind fosti boxeri. S-a nascut insa intr-un cartier rau-famat din Michigan si a trait copilaria in propria sa filipine, cu ambii parinti abuzand de droguri, mutandu-se din casa in casa si crezand si el, ca si altii intr-un viitor mai bun. Ajutat de unchiul sau care l-a luat de mana de mic batandu-l peste ceafa pentru a nu uita sa se apere si sa fie rapid in miscari, a urcat toate treptele acestui sport si si-a construit o imagine mai mare decat cea din ring : un imperiu sclipitor si controversat bazat pe bani si bijuterii scumpe si o foame de a arata lumii dimensiunea materiala a succesului, asa cum a insemnat pentru el trecerea din lumea aspra a drogurilor de cartier la contractele de milioane de dolari. Nu are poezia antisistem a lui Ali, doar narcisismul unui copil abuzat care a crescut peste opresiunea unui stres post traumatic ca sa ajunga sus. Asa incepe a doua poveste. Manny Pacquiao strange pupitrul de unde anunta lupta cu Floyd Mayweather si spune despre box ca l-a transformat dintr-un nimic in ceva. Cu engleza poticnita pe care a exersat-o in salile de antrenament din Los Angeles de-a lungul anilor, Manny spune privind timid in fata, asa cum o face mereu: « I was nothing. Now I am something. I thank God for giving me something from nothing”. Vocea are un tremor special pentru ca undeva in vartejul de sinapse apar imaginile acelui nimic, ale suferintei unei copilarii pline de privatiuni, a unei mame singure obligata sa intratina copiii cu mai putin de un dolar pe zi si al orelor diminetilor in care sta agatat de marginea drumului pentru a vinde gogosi trecatorilor.

Dumnezeu este o tema recurenta in evolutia celor doi boxeri. Ambii il invoca, dar contextele sunt diferite. Mayweather este un self-made American, transmite prin gestica si cuvinte, cu o gramatica la fel de poticnita (din cauza lipsei de educatie formale) setea de succes care vine prin munca grea si dedicatie. Surprins in sala de antrenament, inconjurat de membrii echipei sale (supranumita bombastic The Money Team), Floyd suiera printre dinti, intre fiecare sedinta de shadowboxing un refren preluat de toata sala, de la bucatar la secretara personala: “hard work and dedication!”. Desi recunoscator lui Dumnezeu pentru talantul sau, ascensiunea americanului are o dimensiune morala. Muntii de bani, avioanele private si masinile scumpe cu care se lauda au in spate un suport, o fundatie etica : constiinta ca nimic din acest imperiu financiar nu s-ar fi putut crea fara munca grea si fara implicare. Vazut de multe ori ca un tip superficial, needucat si vanitos, Mayweather are in spate multi ani de suferinta, un anumit tip de suferinta necunoscut celor obisnuiti sa judece fatade. Floyd nu e deci personajul cel mai popular in lumea boxului sau a sportului in general, nu este un model de urmat pentru tineri, este magalomanic si arogant, necioplit si poticnit in exprimare. Dar foloseste aceasta imagine, si-o insuseste si si-a creat un imperiu intern, o cazemata care ii foloseste si ca refugiu spiritual. Manny Pacquiao in schimb este un credincios de sus pana jos. Relatia lui cu Dumnezeu este una mult mai unidirectionala : succesul sau este doar un dar de la Dumnezeu, daca va castiga sau va pierde este pentru ca asa vrea sau nu Dumnezeu. Ingenuncheat inainte de fiecare meci sub privirile asistentei, el insusi este o creatie a lui Dumnezeu, si nu e nimic fals in afisarea acestei credinte. Etica boxului lui, lupta lui in ring este o permisiune de la Dumnezeu de a fi mare. Si el are masini si bogatii insa sufletul sau pare intr-o continua cautare, agatat de un lung semn de intrebare in timp : de ce eu, copilul suferind de foame din Filipine sa ajung aici, in centrul unei lumi, iubit, cunoscut, bogat ? Parca undeva suferinta lui e marcata de nelinisti, ca si cum nu merita sa fi ajuns aici si paseaza inconstient aceasta povara lui Dumnezeu. Spre deosebire de Mayweather care este sigur de drumul sau in viata, de boxul sau si de banii sai, Manny cauta. In afara de box joaca baschet, joaca in filme , canta la chitara si este parlamentar ales al provinciei de unde a plecat, acum multi ani. Iubeste baschetul si a ramas tintit pe scaunul din vestiar pana cand meciul favoritilor sai s-a incheiat intr-o seara din 2012, cu cateva minute inaintea meciului cu Marquez, un adversar definitoriu pentru cariera sa. Manny este o creatie sincera a acestei lumi, un fir de poveste magica care atrage pentru ca e atat de rar ca un copil sarac din Filipine sa ajunga atat de sus. In toata aceasta poveste a luptei secolului, el pare personajul pozitiv si echipa sa mizeaza pe aceasta retorica, a luptei intre bine si rau, intre credinta umila si aroganta agresiva.

Celalalt personaj isi joaca rolul negativ fara regrete. Afiseaza siguranta omului care are succes in meseria sa. Nelinistile sale (desi exista) nu sunt comunicate. Sunt comunicate doar succesele si luptele pe care le castiga, atat verbale cat si fizice. In 2009 a facut cateva luni de inchisoare dupa ce si-a dus abilitatile de boxer in afara legii si in interiorul casei pentru a-si agresa fosta prietena. Aceste episoade sunt insa acoperite cu aur, bani, ceasuri de lux si pantofi Christian Louboutin, o imagine pe care si-a construit-o in timp, la care tine si pe care nu vrea sa o explice. Este insa o bogatie pe care o leaga inexorabil de cariera de boxer, acolo unde a inceput totul pentru el, de la acei pasi invatati de la unchiul sau : invata sa te aperi, nu-i lasa sa te atinga. Pentru ca Floyd Mayweather este singurul boxer in activitate neinvins in cele peste 40 de meciuri la profesionisti, din 2000 pana in prezent. Multi specialisti se apleaca asupra acestui record si il proclama cel mai bun din istorie. Cu o defensiva de fier, o viteza naucitoare, o suma de abilitati de deplasare si lovire fara cusur, Mayweather se inscrie cu siguranta in panteonul boxului mondial, alaturi de Sugar Ray, Ali, Frazier, Hopkins, Gatti, de la Hoya, Foreman, nume amestecate de istorie intr-un mars triumfal al pumnilor si al deplasarilor ce fac din box ceea ce a vrut sa fie de la inceput : o arta, nu o bataie de strada. De la meci la meci, in toate cele 40 de intalniri a dus arta defensivei la culmi neatinse pana acum, devenind un boxer care nu poate fi lovit decat foarte greu, care fuge in ring si eschiveaza cu o viteza iesita din comun. « Pretty boy », una dintre poreclele sale vine de la incapacitatea adversarilor de a-i atinge fata cu lovituri care sa-l raneasca. Cel mai aproape a fost Shane Mosley al carui croseu de stanga l-a prins pe Floyd in plin, dezechilibrandu-l si aproape provocandu-i primul KO din cariera.

***

Freddy Roach are un licar ascuns in privire de fiecare data cand vorbeste despre Manny Pacquiao. Se deplaseaza usor, cu capul impins in dreapta, intr-o pozitie nefireasca. Mana dreapta, care ii tremura cel mai mult, si-o ascunde instinctiv sub bratul stang. Freddy Roach este antrenorul lui Manny si sufera de zeci de ani de Parkinson. In fiecare zi inghite zeci de pastile pentru a-si amagi durerea iar pilulele albe si le tine intr-o cutie prevazuta cu alarma, pentru a nu uita sa le ia la intervale regulate. Freddy Roach isi poarta insa cu fermitate maladia, dar camerele de luat vederi nu uita cateodata sa prinda urmele de regret, ascunse in spatele fatadei de om puternic. Nu s-a plans insa niciodata de ceea ce i-a dat boxul, pentru care a fost un luptator mediocru, primind in schimb o maladie degenerativa dar si statutul de unul dintre cei mai mari antrenori in activitate. Freddy Roach l-a adus pe Manny Pacquiao in Los Angeles cand filipinezul era o speranta locala, luptand in cateva undercard-uri din Manilla. Dar ochii din spatele ochelarilor cu lentiel groase ale antrenorului au vazut mai mult. Atat de mult incat, acum multi ani Manny a fost inscris in ultimul moment pentru a-l inlocui pe un pugilist mai experimentat pentru a boxa primul sau meci profesionist in Las Vegas. A castigat prin KO in stupoarea generala si numele sau, greu de pronuntat a devenit un refren auzit din ce in ce mai mult. Au urmat meciuri cu mult sange, pretul pe care Manny a fost dispus sa-l plateasca pentru faima, si aceeasi privire pierduta si timida dupa fiecare victorie. Spre deosebire de Pretty Boy, Manny a cunoscut purgatoriul succesului in ring, alegandu-se cu reconfigurari ale fetei, arcade sparte si stropi uleiosi de sange din pumnii unor staruri ca Diaz, Barerra, Juan Manuel « El Dinamita » Marquez sau Erik Morales. Dar adevarata lupta care l-a definit, cea in care a urcat ca un anonim promitator si a iesit ca un nume ce va defini boxul modern a fost contra mexicanului Oscar de la Hoya, « Copilul de aur » al boxului mondial. In 8 reprize in care s-a miscat ca o fantasma, lovind atat de rapid incat Oscar parea decupat dintr-o reluare, Manny a castigat prin KO tehnic, echipa adversa intrerupand lupta cand ambii ochi ai mexicanului se umflasera atat de mult incat medicul nu a mai reusit sa-i mai deschida. Manny a continuat sa uimeasca, castigand fara drept de apel meciurile urmatoare si construind o legenda. Antonio Margarito, un mexican cu un cap mai inalt si un boxer foarte bun a suferit atatea lovituri pe parcursul celor 12 reprize incat dupa meci i s-a descoperit la spital o fisura adanca a osului orbital. Oscar de la Hoya dupa corectia administrata de Pacquiao s-a retras, fata i s-a vindecat de lovituri si a infiintat o firma de impresariat The golden Boy promotions care a avut un cuvant greu de spus in lupta ce va incepe pe 2 mai. Cu un an inainte acelasi Oscar de la Hoya pierde prin decizie in 12 reprize contra lui Floyd Mayweather o lupta contestata si azi. The Golden Boy vs The Pretty Boy. A fost ultima lupta cand cineva a mai contestat in mod realist vreun succes al americanului care a continuat sa aibe in medie 2 lupte pe an : pe rand, Ricky Hatton, Saul « Canelo » Alvarez, Marcos Maidana, Miguel Cotto, Marquez, Ortiz au plecat din ring ca niste invitati chemati sa guste din resturile unui ospat organizat de Echipa care face Bani. TMT (The Money Team) batea tare ca o inima de piatra in peisajul unui sport care cerea insa mai mult, ceva ruptdin gloria de altadata. Asa a a aparut nevoia de a-I vedea in ring pe cei doi. Doi campioni in apogeul artei lor, luptand la aceeasi categorie, in acelasi timp si neputand sa se lupte in ring reprezenta o tragedie pentru orice iubitor al acestui sport. In mod natural inca din 2009 au inceput presiunile pentru a se organiza aceasta lupta care lipsea, pentru a incheia cumva o elipsa stirba si a revitaliza o industrie care respire greu, in cautare de eroi. Ali era o amintir, Tyson la fel, Sugar Ray asemenea. Doar colosul Hopkins in varsta de 47 de ani inca lupta, ca un spectru smuls din aburii istoriei venit sa provoace neliniste. Insa boxul, in spatele fatadei luminoase, a ringului strivit de blitz-uri si al luminilor multicolore ale Vegasului este o lume absconsa, macinata de intrigi, interese si alei obscure unde se negociaza cu sisul si se platesc polite. O lume care misuna de impresari, reprezentanti, avocati capatuiti, promoteri. Boxerii sunt cei care produc milioanele, insa acestea se impart in antecamera aceea intunecata, plina de doni si argati. Timp de 5 ani aceasta lume nu a permis ca Manny Pacquiao sa lupte cu Floyd Mayweather. Scandalurile au invadat scena, acuze de dopaj, acuze de lasitate. Floyd dorind teste de sange in preziua meciului si o bursa mai mare. Manny sfatuit sa nu accepte altceva decat grosul banilor. Valurile de negocieri intre Golden Boy Promotions, TMT si Bob Arum (promoterul lui Manny) au fost sterpe si murdare.

Intre timp Manny a mai luptat inca o data cu Dinamita Marquez, nemesisul sau in varsta de 40 de ani. In repriza a sasea, ascunsa dupa o eschiva sireata, a plecat din soldul mexicanului o dreapta atat de teribila incat aerul din ring a inghetat o fractiune de secunda iar la impactul cu fata lui Pacquiao au sarit stropi mari de transpiratie pana in inaltul tribunei. Apoi Manny a cazut inert, ca o masa de carne, cu fata izbind podeaua si ramanand acolo, nemiscat. Freddy Roach povestea mai tarziu ca i-a trecut prin minte gandul tenebros ca Manny a murit. In jurul sau s-au adunat medici si fotografi. Apoi a deschis ochii si a revenit pe lumea asta. Era cea mai grea infrangere a filipinezului si Mayweather parea departe de tot.

Dar si-a revenit pe picioare, a mai boxat de cateva ori cu succes si inevitabilul s-a produs. Pentru ca atunci cand nimeni nu mai credea, in ianuarie 2015 s-a semnat acel contract care face sa respire din nou o speranta. Pe 2 mai vom afla cum se termina aceasta poveste a celor doi boxeri despartiti de mii de lucruri dar adusi impreuna de un sport care nu iarta si pentru care nu exista cale de intoarcere. Cineva trebuie sa piarda si cineva trebuie sa castige in ringul unde de-a lungul anilor si-au lasat sufletul, sanatatea, mintea si uneori sangele niste nebuni care nu au incetat sa creada ca povestea lor se va incheia fericit.

daca va place dati de veste:
0

Simona si sacrificiul

Forehand-ul izbeste mingea in cross, un pic cam sus. Serena face doi pasi masivi, explozia sinapselor in creier se transfera instantaneu prin increngatura de nervi pana in varful degetelor care intind racheta pentru un lob cu ambele maini. Arcul descris coboara abrupt peste privirea arsa de efort a Simonei, cu o rapiditatea diavoleasca iar Simona face o pirueta, alearga cu umbra in spate, apasat. Pana cand vede mingea cazand in fata ei si alunecand spre punctul Serenei iar atunci muschii i se destind, ochii verzi i se lumineaza si un zambet larg ii imbraca privirea in acel colt de teren.

Fusese o lovitura suberba iar Simona alesese cel mai delicat si mai nobil mod de a pretui acel moment de tenis al adversarei ei: zambetul. Se afla insa intr-o semifinala de Premier Mandatory, la Miami, condusa cu un set la zero si impotriva unei legende vii a acestui sport aflata intr-o forma mare. Iar Simona si-a ascuns zambetul in suflet, a urcat fiecare punct, fiecare minge cu gratie si agresivitate, s-a agatat de orice schimb si a castigat setul doi. In setul decisiv, condusa cu 5-2, o situatie insurmontabila atunci cand de cealalta parte a fileului se afla Serena Williams, a strans racheta, a icnit scurt la fiecare punct, a trimis cu incredere si a dus scorul la 5-5. Comentatorii transpirasera mai mult decat ea iar legendele acestui sport refugiate pe Twitter vorbeau deja cu neincredere si respect despre rezilienta acestei mici fapturi venita de undeva departe in inima tenisului mondial sa o provoace pe cea care va defini istoria tenisului.

In final Serena castiga cu 7-5, se apropie de fileu, ii strange mana Simonei si ii sopteste printre bataile inimii « good game, girl ! ».

Serena Williams a intrat in al 20-lea an al carierei profesioniste. Primul sau titlu major l-a cucerit in 1999 in finala Openului Gaz de France din Paris. De atunci a castigat 66 de titluri, din care 19 titluri de Grand Slam iar Victoria cu Simona din semifinalele Turneului de la Miami a reprezentat al 701-lea succes al sportivei americane.

La data la care Serena castiga primul sau titlu de Grand Slam, in august 1999 intr-o finala epica cu o alta legenda Martina Hingis la US Open, undeva pe un teren de zgura din Constanta o fata tunsa scurt trimitea mingea catre fratele sau. Avea 8 ani si incepuse sa joace tenis in fiecare zi de la 6 ani. Departe de marile academii de tenis ale lumii, departe de arenele internationale si de conditiile moderne ale performantei in tenis, intr-o tara aflata inca in afara Europei si NATO, cu un nivel de trai modest si o infrastructura sportiva deprimanta, Simona Halep invata sa trimita loviturile peste burta fileului cu acelasi zambet cu care a intampinat jocul cu legendara Serena. Atunci, sansele ca ea sa devina o jucatoare profesionista in Top 10 mondial erau infime. Sansele ca vreun organism al Statului sa o ajute sa-si puna in valoare aceasta pasiune erau si mai mici. Mici pana la cinism, intr-un moment in care nivelul de coruptie institutionalizata colcaia de sanatate si nu exista nici cea mai mica intentie pentru o organizare civilizata a performantelor sportive.

Simona a ajuns insa numarul 3 mondial. Are 1.68 si 64 de kg. Toate celelalte colege de Top 10 au peste 1.75. Multe sunt scolite la marile academii de tenis. Nu au cunoscut arsita unui teren delimitat de buruieni si nu au baut apa din rugina unei cismele. Statele unde au crescut de mici s-au ocupat de ele, le-au creat conditii de antrenament decent, o infrastructura competitiva, le-au oferit parintilor posibilitatea de a avea un nivel de trai solid care sa le permita sa investeasca in viitorul fetelor fara sa-si ipotecheze viata. Ele ar avea de ce sa multumeasca tarilor respective.

Simona insa, in ciuda, sau mai degraba din cauza performantelor realizate continua sa fie criticata aspru in propria tara. Acum motivul este faptul ca a ales sa nu participe la Fed Cup, in Canada, pentru echipa Romaniei. Si-a motivat decizia cu respect si modestie, argumentand ca este obosita dupa turneele americane (titlu la Indian Wells si semifinala cu Serena la Miami) si ca nu poate sa mai suporte un round-trip Europa-Canada inainte de sezonul solicitat pe zgura in care va aborda 4 turnee : Stuttgart, Madrid, Roma si Roland Garros. Asta in conditiile in care Fed Cup este o competitie fara o importanta majora (de exemplu Serena nu participa pentru USA) si echipa Romaniei se poate descurca foarte bine si fara ea in meciurile cu jucatoare modeste canadience (Top 500 cu exceptia vedetei Eugenie Bouchard care oricum nu va participa nici ea)

In tara insa, vocile de serviciu care o ataca mereu, inca de la primele performante ca cei mai inversunati dusmani (desi ii sunt conationali) au infierat-o. I-au strigat ca nu este patrioata. Ca isi vinde tara pentru un Porsche. Ca se gandeste doar la bani. Insusi marele Ilie Nastase a admonestat-o public pentru decizia luata, cu raca si un iz de batranel iritat care bombane despre tanara generatie in autobuz. E greu sa nu legi afirmatiile fostului numar unu ATP de un soi de pizma trufasa, peste timp si peste ani fata de Simona, pe care o vede ca pe un rival, in stare sa-i sufle soclul pe care s-a inaltat. Ar trebui insa sa stie mai bine, tocmai pentru ca a practicat acest sport atat de solicitant care au fost ratiunile pentru care Simona a decis sa nu participe si ca acest lucru nu are absolut nici o legatura cu motivatia sau lipsa de motivatie patriotica a Simonei.

Lozinca afisata de declamatorii filonului patriotic zice cam asa : « Eu, daca eram in locul ei, ma duceam in Canada pentru Romania ! ». Bataia asta cu pumnul in piept reprezinta esenta superficialitatii intelegerii a ceea ce inseamna sa fii un jucator de tenis profesionist si ce presupune ascensiunea in Top 10. Prima parte a propozitiei, « daca eram in locul ei » e cea mai complicata pentru ca ascunde aisbergul a ceea ce presupune viata in circuitul profesionist.

Ceea ce vedem la televizor este dansul suprauman al lui Federer, mecanica fina a loviturilor lui Nadal sau deplasarea robotica a lui Djokovic. Servele puternice ale Serenei, aplauzele publicului, trofeele sclipitoare, zambetele la conferintele de presa. Ceea ce nu vedem insa este ceea ce Andre Agassi numea « the loneliest sport », singuratatea uniformizanta a tenisului intr-o lume globala. Acum jucatori foarte buni apar din toate colturile lumii, nivelul este din ce in ce mai ridicat, cel mai inalt nivel cere calitati atletice si mentale cu mult peste posibilitatile unui om obisnuit.

Daca esti in afara Top 50, banii sunt un mare problema, nu un venit sigur. Turneele pe care le castigi sunt putine, deplasarile sunt lungi si constisitoare, sponsorii sunt si mai putini si totul costa : antrenori, maseuri, mancare, avioane, turnee. Daca vrei sa ai vreo sansa trebuie sa incepi de mic, sa te antrenezi de la ora 5 pana seara, sa bati mingea de o mie de ori, sa mananci corect, sa te odihnesti corect, sa ai un mental indeajuns de puternic incat sa nu renunti, sa nu innebunesti facand zi de zi aceeasi rutina. Si chiar daca faci asta s-ar putea sa nu fie suficient. S-ar putea sa fie altii oricum mai buni ca tine, sau cu posibilitati materiale mai mari si care sa poata plati acel bilet de avion catre turneul unde ai fi vrut tu sa participi. Rutina de zi cu zi a unui jucator sau jucatoare de tenis este un amalgam de durere, disciplina militara, singuratate, speranta si frica. Multi ajung sisifi care urca bolovanul pana aproape de varf, apoi din diverse motive (accidentare, minge care cade pe tusa, arbitru sau pur si simplu adversar mai talentat) bolovanul cade la baza muntelui si calvarul reincepe. Iar daca ridici bolovanul pana in varf si sta acolo si ai crezut ca ai reusit poate ai intrat in top 50. La fete asta nu este nici o garantie. Doar 37 de jucatoare din tot circuitul feminin au facut mai mult de 500,000 dolari din tenis anul trecut. Bani din care trebuie sa platesti totul, de la fizioterapeuti la antrenor.

Acolo, aproape de varf, dupa sacrificii enorme, incepi sa intelegi ca sunt necesare alte sacrificii enorme. Multi oameni se schimba, inteleg cu dificultate ce li se intampla. Multi parinti cad in nebunie, sunt cazurile celor care si-au lovit sau batut fetele pentru ca au pierdut un set. Presiunea e imensa, banii sunt putini si se duc repede, oasele si muschii dor la varsta fragede si durerea este o noua realitate care isi face prezenta simtita in fiecare zi, ca un oaspete nepoftit dar fara de care nu poti reusi.

Iar in spatele acestui esafodaj nebun sta motivatia pentru succes a celei cu racheta in mana. Cat de mult vrea de fapt sa ajunga acolo, sus. Iar cand bataturile din palma sangereaza si mai mult, dupa ce au sangerat si ieri, unii dintre ei isi doresc atat de mult incat vederea sangelui ii motiveaza si mai mult.

Prin acest hatis mental a trecut fata de 8 ani pentru a ajunge sa joace cu acea campioana de la US Open, pe arena aceea frumoasa de la capatul lumii. Poate multi i-au spus, asa cum antrenorii francezi le spun parintilor care vin cu copiii la tenis, ca va avea o sansa dintr-un million sa ajunga acolo. Dar ceea ce conteaza si ceea ce stim e ca ea a luat aceasta sansa, a lucrat la ea, a facut toate sacrificiile cerute si a mai facut si altele in plus.

Aceasta este Simona Halep. Iubita in tara ei si in afara, dar urata de multi in propria tara nu pentru ca nu merge in Canada. Orice om cu un minim de bun simt stie ca pentru ce inseamna circuitul profesionist acea deplasare in Canada e imposibila si nu are nici un rost. Sub alibiul falsului patriotism, e urata pentru ca a luat acea sansa de una la un million si a tratat-o cu seriozitate, ceea ce foarte multi din observatorii patrioti nu au reusit si nu vor reusi niciodata. Sansa ei, transformata peste timp intr-o frumoasa poveste de succes e oglinda nereusitelor lor si a ratarii lor. E tristetea realizarii in sinea lor ca, iata, se poate. Implica munca, a naibii munca, dar se poate. Si noi nu am putut dar putem acum sa ne razboim cu ea pentru ca ne face pe noi sa parem mai mici.

Patriotismul real este un sentiment invizibil, care iti intra in minte si iti transforma principiile in bine. Faptul ca, dupa 15 ani de munca acea fetita din zgura de pe maidanele Constantei ajunge sa o priveasca in fata pe o Institutie a Tenisului ce este Serena, transmite in mod invizibil tuturor romanilor un sentiment national care ii va obliga pe viitor sa fie mai buni romani : adica sa munceasca mai mult si  ai bine, sa-si respecte pasiunile, sa-si urmeze visele si in final sa traiasca toti mai bine. Prin ceea nu vedem din munca Simonei, orele de antrenament, sacrificiile, bataturile, nesomnul si intinderea nervilor vom intelege cu toti ca patriot nu inseamna sa dai din gura pompos si sa te bati cu pumnii in piept ci inseamna sa faci ceva ce rezoneaza cu alti oameni.

Asta inseamna esenta sacrificiului.

Jelena Jankovic :”It’s really not easy being on the road 11 months of the year,I would want to teach my children how to play and teach them a lot of good values that sport can teach you, like good discipline, work ethic. But I wouldn’t want them to be professionals”

daca va place dati de veste:
0

© 2017 Mindfilter.ro

Theme by Anders NorenUp ↑

Va place? Dati mai departe!