Category: Eseuri (page 2 of 2)

David

Sculptura reprezentandu-l pe David, creata de Michelangelo acum 500 de ani are o inaltime de 5 m si o greutate de 5 tone. De cand a fost creata si pana astazi a pus mari probleme logistice, de transport. Initial se planuia sa fie urcata pe acoperisul Domului din Florenta, proiect abandonat pentru ca nu exista atunci posibilitatea inginereaza ca un asemenea colos sa fie urcat in siguranta la o asemenea inaltime.

Blocul de marmura din care a fost sculptat David a fost cumparat pentru a oferi orasului o opera monumentala, insa timp de 3 ani 2 incercari au esuat. Michelangelo a fost al treilea care a incercat. I-au trebuit 4 ani sa o finalizeze, lucrand singur. Ce a iesit poate fi admirat la Accademia din Florenta: un colos impunator, o opera de arta care fascineaza prin puritatea proportiilor, frumusetea corpului si emotiile transmise. E ca un strigat umanist dupa secole de ev mediu cufundat in intuneric, in care arta urmarea conceptia autoflagelatoarea a unei umanitati damnate, incapabile de frumos si arta. Renasterea, simbolizata prin operele timpurii ale lui Michelangelo, Leonardo, Boticelli sau Ghirlandaio a adus o noua conceptie, punand omul intr-o noua lumina, ca o adevarata creatie divina. David priveste departe, cu prastia pregatita si vasele de sange aproape plesnindu-i in mana dreapta, ca o incordare vitala.

Dar altceva se ascunde in spatele acestei opere. Timpul. Pentru mintea moderna, obisnuita cu definitia geniului in viteza, e greu de conceput ce a stat in spatele acestei sculpturi. Foarte multa lume are impresia ca geniul, sau talentul, apare din senin, si te face sa nu mai muncesti. Dar geniul adevarat dureaza. In spatele produsului final, pe care il admiram cu totii, se afla ceea ce nimeni nu pare sa mai vrea sa mai admire: o munca de titan. O munca de multe ori tulburatoare, asidua, mentala si fizica. O rutina de ani de zile.

David a insemnat la inceput schite peste schite. Apoi mici studii in lut, in ceara sau in bronz. Statuete pierdute, dar care au fixat mintea artistului ore, saptamani, luni in sir. Apoi figuri mai mari, din teracota. Apoi schitele direct pe blocul de marmura, masuratorile. Analiza surselor de inspiratie, miile de poze ale modelelor. In final, inceputul sculptarii, in primul rand torsul, apoi celelalte parti ale corpului.

Principala lectie in fata acestei realizari este ca putini sunt disponibili sa faca acest efort. E ceea ce se numeste capcana gandirii fixe. E mai usor si mai comod sa pui totul pe seama unui geniu inaccesibil si sa traiesti in interiorul propriilor limite. Adevarul e ca se poate face trecerea de la gandirea fixa la cea expansiva, de la comun la geniu. Dar nu exista pastila miraculoasa pentru asta. Exista doar munca, rutina, disciplina. Cateodata in cantitati absurde.

daca va place dati de veste:
0

Lacrimi in ploaie

Elon Musk avea 15 ani cand, in urma unei crize existentiale a inceput sa devoreze biblioteci intregi cu lucrari de filosofie si texte religioasa, in cautarea unui raspuns. Nu orice raspuns. Raspunsul la cea mai incomoda intrebare : care este sensul acestei vieti ? Batranii filosofi ai umanitatii i-au trecut prin filtrul mintii, de la stoici la etica lui Spinoza si de la Nietzche la Schopenhauer. Poate, aplecat peste randurile urmatoare, s-a lasat un pic invins de un sens de exasperanta neputinta : « rasa umana se prezinta ca niste papusi care sunt puse in miscare de un mecanism intern…am spus ca aceste papusi nu sunt activate din exterior, ci ca fiecare dintre ele poarta in ele mecanismul din care rezulta miscarea. Aceasta este vointa de a trai manifestandu-se ca un mecanism neobosit, ca un impuls irational care nu are temei suficient in lumea exterioara »[1]. Nefiind prea mult ajutat nici de Schopenhauer si Nietzche cu aforismele lor deprimante, Musk a gasit raspunsurile intr-un roman de space-comedy «  The hitchhiker’s guide to the galaxy ». Unul din indemnele pe care nu le uita nici azi este simplu: “Don’t panic ».

La multi ani dupa, Elon Musk conduce unul dintre cele mai mari imperii tehnologice perturbatoare, cu implicatii in modul in care vom consuma energie in viitor, ce tip de masini vom conduce, cum vom aborda explorarea spatiului si, in definitiv cum va arata noul sens al umanitatii postmoderne. Ca sa faca asta, a trebuit sa lupte si lupta in continuare cu inertia industriilor conservatoare si pasiunile tari impinse spre protejarea grupurilor de interese ale modului actual de a face lucrurile si in definitiv de a face bani din vanzarile de masa.

 

Atlas se ridica pe cele doua picioare ale sale, incepe sa se deplaseze prin camera, ajunge la usa, o deschide, apoi se plimba prin padure, pe un teren accidentat. Avanseaza poticnindu-se, ca un betiv, in miscari aproape comice. Mai apoi, ridica cutii grele de la sol si le depoziteaza pe rafturi, disciplinat. Cineva il ataca din spate cu o bara de fier. Lovit, se prabuseste la pamant, insa se ridica apoi fara probleme in pozitia initiala. Atlas nu este un om. Atlas este un robot, ultimul proiect al Boston Dynamics, aripa tehnologiilor avansate a Google. Vizionarea acestor imagini are ceva ravasitor pentru orice fiinta umana in carne si oase. Necunoscutul are intotdeauna acest efect, insa necunoscutul familiar, care iti bate la usa si o si deschide produce o emotie vie, un pic stranie. Pentru unii, aceasta emotie este infasurata in frica, sub imperiul filmelor stiintifico-fantastice unde armatele de roboti inarmati cu o proto-constiinta calca in picioare umanitatea vazuta ca inamic de specie.

Iar frica aceasta nu s-a manifestat niciodata mai clar decat in multiplele avertismente despre ce poate sa cauzeze o armata de roboti folositi la scara larga. Cel mai deplans efect pare sa fie pierderea slujbelor pentru muncitorii in carne si oase. Forumul economic de la Davos a publicat un raport, intitulat « A patra revolutie industriala» care conduce firul gandirii in mod inexorabil spre tensiunea intre muncitori si masini si modul in care piata muncii va fi perturbata de utilizarea tot mai radicala a robotilor cu consecinte grave asupra somajului, cresterii economice si inegalitatilor de venit. In timp ce progresul noilor tehnologii este in masura sa puna intrebari legitime despre modul in care umanitatea se va adapta la aceste noi paradigme, exista un suflu neomarxist in aceasta opozitie bruta fata de progresul tehnologic care pur si simplu nu vrea sa moara. La aproape doua secole de cand Karl Marx si tumultul sau filosofic-revolutionar ridicau redutele comunismului in inima capitalismului, ideile sale continua sa fie mai vii ca niciodata, si la fel de false in fond.

Exista un intreg capitol in Das Kapital dedicat opozitiei inexorabile intre muncitor si masina, vazuta ca unealta suprema a capitalismului prin care munca umana este strivita sub senilele fara suflet ale masinilor : « instrumentul muncii, cand ia forma unei masini, devine imediat un concurent al muncitorului insusi. Autoexpansiunea capitalului cu ajutorul masinilor este deci direct proportionala cu numarul muncitorior ale caror venituri au fost distruse de chiar existenta acelei masini ». Iar consecintele, in textul lui Marx, sunt apocaliptice pentru grupurile de muncitori care deodata se gasesc fara o relevanta sociala, munca lor de generatii fiind acum inutile pentru ca produsele respective sunt facute mai eficient in alt mod. In esenta pentru Marx acesta este unul din relele capitalismului (pe langa furtul plusvalorii) si unul din motivele prin care, urmand dialectica sa istorica, capitalismul se va prabusi sub propriile forte de distrugere interna.

Capitalismul nu s-a prabusit nici pana in ziua de astazi, insa valurile de progrese tehnologice au facut viata mai usoara pentru miliarde de oameni. Iar acest lucru s-a facut prin ceea ce Schumpeter numea « mutatii tehnologice » in esenta seria de « distrugeri creatoare » prin care industriile si tehnologiile vechi sunt inlocuite cu industrii si tehnologii noi. E un dans care se intampla de la inceputurile umanitatii, de cand uneltele de lemn au fost inlocuite cu cele de piatra, si cele de piatra cu cele de bronz. Nu exista deci nici un motiv intemeiat sa consideram ca robotizarea industriala la scara larga ar duce la o apocalipsa pe piata muncii. Din contra, produsele vor fi mai ieftine, iar forta de munca umana, care va ramana in continuare o resursa rara va fi directionata catre utilizari alternative mai valoroase.

Altfel, aceasta robotizarea nu se va face de pe o zi pe alta. Niciodata marile progrese nu s-au facut asa. Edison ramane in istorie pentru inventiile sale, insa putina lume stie in ce conditii s-au realizat aceste inventii. Nu a fost un moment « evrika » prin care autorul inventiei a facut trecerea rapida de la non-inventie la inventie, ci a durat ani de munca si cercetari, esecuri si mici pasi inainte, in care Edison a lucrat cu specialisti din multiple domenii si a trecut nenumarate trial-and-errors. La fel cum se intampla si acum cu robotul Atlas, care este rezultatul unui lung sir de descoperiri incrementale si care la randul sau este un pas spre alte descoperiri care vor lua timp.

Apoi, in evaluarea viitorului, oamenii au de multe ori tendinta sa ia ca punct de plecare prezentul pentru o extrapolare nerealista. Daca ne uitam la predictiile de acum 70-80 de ani, astazi am fi trebuit sa fim toti imbracati in costume stralucitoare si sa mancam pilule care sa contina necesarul nutritiv al unei mese intregi (Taleb). In schimb folosim inca foarte multe din vechile tehnologii, ne incaltam inca in pantofi din piele, luam masa la restaurante unde se serveste vin care nu difera prea mult de cel produs acum 2000 de ani sau scriem cu degetele pe tablete asa cum cum faceau babilonienii acum mii de ani (taleb). Exista un inalt refugiu de conservatorism in fiecare dintre noi care functioneaza ca o contrapondere la orice exces de modernitate. In plus, cele mai avansate progrese continua sa se faca inmedia digitala, telecomunicatii, soft si modul in care comunicam online. Imaginea cu Mark Zuckerberg plimbandu-se cu pieptul inainte printre marea de jurnalisti echipati cu ochelari de realitate virtuala este graitoare in acest sens. In alte domenii insa, mult mai importante, progresele sunt inca asteptate : in medicina, in explorarea spatiului, in ecologie, in educatie, in energie. Adica in domeniile cu adevarat esentiale pentru umanitate.

Robotizarea la scara larga, cand se va intampla, nu trebuie privita ca un blestem, ci ca pe o oportunitate. Slujbe actuale se vor pierde, dar se vor crea altele, pe masura ce noi domenii de activitate si explorare se vor deschide spiritului si posibilitatii umane. Munca bruta va fi din ce in ce mai inlocuita cu munca creativa, iar oamenii vor avea mai mult timp liber pentru a-si privi in ochi propria umanitate. Poate aici e adevarata problema, adevarata frica. Ce vom face cu timpul liber ? Obisnuit sa munceasca, inchis in rutina muncii vazuta ca parte indestructibila a umanitatii (Freud), omul poate experimenta pierderea conceptului de munca ca o pierdere a sensului vietii. Miliarde de oameni au inscrustate in creier canalele neuronale ale rutinei automatizante a muncii, de la 9 la 5, iar pierdera acestei rutine provoaca un gol existential si o opozitie naturala. Intr-un fel, suntem cu totii papusile lui Schopenhauer, animate de acel mecanism intern si ne e frica de ce se intampla cand se opreste cheita si incepe viata.

Dar Atlas nu e doar un robot industrial care inlocuieste muncitorul din hala si il ajuta sa scape de durerile de spate date de ridicatul de cutii. El este de asemenea si simbolul impulsului uman de a gasi, sau in lipsa, de a crea o fiinta cu care sa-si petreaca singuratatea cosmica. O fiinta dotata cu constiinta care sa multumeasca impulsul demiurgic al fiintei umane. Inteligenta artificiala si momentul in care robotii vor capata constiinta proprie este insa un eveniment fantezist, aflat undeva departe pe scara imaginatiei, intre zombi si aliens. Dar asta nu inseamna ca incercarile umanitati se vor opri. Incercarea de modelare a obiectelor neanimate de a copia trasaturile umane fundamentale este in primul rand o stare de uimire continua fata de propria umanitate. Nici pana astazi constiinta nu este pe deplin cunoscuta, de unde a aparut si ce inseamna de fapt. Cu atat mai putin putem imagina transferul acesteia in corpul unui robot cu brate din otel. Numai faptul ca Atlas se poate deplasa biped este de o covarsitoare deficultate tehnica, pentru ca mimarea ecilibrului uman, dependent de o simulare continua pe care creierul nostrum o face a situarii spatiale, nu a putut fi modelata pentru Atlas decat dupa ani intregi de programare, creare de algoritmi deosebit de complexi al caror rezultat final este impleticeala aceea bahica de pe terenul accidentat. In mod straniu si paradoxal, comicaria situatiei este mult mai umana pentru ca evoca in mintea privitorului imperfectiunea, care e o trasatura eminamente umana.

Cu toata ravna noastra metafizica, nu vom putea induce constiinta obiectelor inanimate. Vom putea reproduce miscarile umane, chiar pana la imperfectiune, dar ochii de sticla ai robotilor vor ramane morti asa cum sunt ochii cadaverici ai figurinelor de ceara. Intre roboti si oameni va ramane intotdeauna acea limita de imponderabilitate inexplicabila, ai carei proprietari suntem si pe care doar noi o putem utiliza. Acest job nu ni-l poate fura nimeni si asta este o concluzia plina de optimism.

Creierelor noastre aleg sa traiasca viziunea de viata pe care o credem si conteaza atitudinea fata de aceasta schimbare. Asa cum Elon Musk, cautand raspunsul pentru sensul vietii, l-a gasit dupa ce si-a schimbat atitudinea incinsa in negativismul filosofic fiecare dintre noi poate privi viitorul pe care il doreste, cu speranta. Fara panica. Robotii, precursori a unei productivitati care va reduce timpul de munca si va ieftini si cele mai scumpe produse, sunt doar unelte pe care tot noi oamenii le-am creat si care ne ajuta sa decantam ceea ce ne face cu adevarat umani fata de ceea ce putem delega robotilor. Si va exista intotdeauna aceasta diferenta, doar ca acum ea va deveni mai clara si ne va oferi timpul liber sa incercam raspunsuri pe care muncitorii lui Marx, adanciti in lupta existentiala, nici macar nu banuiau ca exista.

 

 

[1] Arthur Schopenhauer – Lumea ca vointa si reprezentare

[2] Douglas Adams – The Hitchhikers Guide to the galaxy

daca va place dati de veste:
0

Despre etica in economie si politica

Esenta democratiei asa cum este pusa in practica astazi in statele cele mai avansate este reprezentativitatea politica: marea masa a cetatenilor deleaga un esantion de oameni pe care ii investesc cu putere politica si administrativa pentru a conduce un stat. Ideea nu este de a crea un sistem politic ideal, care nu poate exista in realitate, ci de a reduce pe cat posibil arbitrariul deciziilor politice. In teorie se presupune ca aceasta reprezentativitate, care se schimba la un numar de ani, are ca efect o mai echitabila organizare a statului.

In realitate, democratia nu exclude nici coruptia si nici saracia economica. Chiar daca in statele dezvoltate, democratia se coreleaza cu un nivel de trai ridicat, exista foarte multe exemple in care un sistem democratic coabiteaza cu o corputie infloritoare si o economie neperformanta. Este cazul multor tari din America de Sud. Este, evident, si cazul Romaniei.

Ce face ca in sistemul democratic romanesc sa exista acea motivatie catre coruptie, care exista mai putin in alte tari? Un raspuns intuitiv este: ethosul. Care este raportarea marii majoritati a oamenilor fata de etica in politica si economie. Intr-o tare in care institutiile democratice nu sunt intarite de o constiinta colectiva a eticii, aceste institutii devin doar niste constructii teoretice stravezii, in spatele carora se ascunde adevarata constructie, un esafodaj bazat pe clientelism, relatii informale si corputie. O Romanie din spatele Romaniei teoretice.

Problema cu etica in viata si in politica e ca nu inseamna doar cuvinte mari, concepte teoretice pentru prosti invatate pe genunchi la scoala. Etica este un concept real, cu [spinoza] ramificatii importante in toate straturile societatii. Statele care sunt acum dezvoltate au inteles asta, atat masele de oameni care voteaza, cat si cei care sunt alesi. Pentru aceste state, principiile si regulile care deriva din manifestatiile teoretice ale eticii se aplica in mod practic la fel pe tot teritoriul acelor state. Exceptii, denaturari, cazuri de coruptie si incalcari ale legilor exista si in cele mai dezvoltate democratii, insa au in grad inalt de exceptionalitate. Ele sunt tolerate de sistem pentru ca sunt manifestari ocazionale, sporadice care au darul sa intareasca constructia statala generala. A se nota ca, chiar si in cazul tarilor dezvoltate, aceste institutii nu sunt permanente si pot suferi o degradare pe masura ce populatie in ansambul eu este mai putin si superficial educata. Un exemplu in acest sens este ascensiunea lui Donald Trump sau masurile de sufocare economica socialiste adopate de tarile dezvoltate care incalca etica pietiei libere.

Politicianul roman al tranzitiei este in mod trist si majoritar un om caruia ii lipseste etica profesionala. Intelegerea rolului sau in administratie si in matca puterii este una foarte personala. Omul politic roman este in primul rand un cautator de rente, adica avantaje personale  pe care le poate extrage din pozitia pe care a fost votat: primari, deputati, ministri, presedinti au actionat in marea majoritate ca niste rentieri ai banului public. In Romania nu exista o problema de democratie, pentru ca avem o democratie functionala, ci o problema de administrare a statului si a institutiilor acestuia. Democratia este folosita ca un paravan pentru extragerea unor privilegii de catre cei putini. Ideea de bun public este una straina pentru cei care ne conduc, ca dovada ca in 26 de ani nu s-au construit mai mult de 100km circulabili de autostrada, desi pe hartie s-au cheluit sume imense. Principala sursa de imbogatire a in Romania a reprezentat-o impartirea discretionara a bunului public.

 

In esenta, contractul social care ne leaga pe noi toti in aceasta societate prevede , in mod simplist, ca toti oamenii care muncesc pe teritoriul acestei tari trebuie sa renunte la o parte din produsul muncii lor pentru a finanta Statul Acest Stat in schimb produce si intretine bunurile publice de care avem cu totii nevoie.

Este lesne de observat ce s-a intamplat cu banii publici in 26 de ani, adica cu produsul muncii cetatenilor: bunurile publice sunt intr-o stare deplorabila, nu sunt intretinute, sunt de o calitate indoilenica (autostrazi care se surpa). Cu alte cuvinte, produsul muncii cetaenilor nu a fost investit in bunuri publice, ce in buzunare private. Urmand aceasta logica, rezulta ca munca unor cetateni onesti a fost prestata pentru imbogatirea unor oameni care nu ar fi trebuit sa profite de aceasta. Cu alte cuvinte, o parte din noi am prestat ca sclavi pentru o mica parte de imbogatiti ai tranzitiei. Aceasta este in esenta definitia sclaviei. Nu este o concluzie imbucuratoare, dar este genul de concluzie pe care trebuie sa avem puterea sa o tragem: o parte din ceea ce reprezinta fiecare dintre noi functioneaza ca sclavi pentru altii. Atunci cand observam o masina de sute de mii de euro condusa de un functionar public care in mod normal nu ar avea cum sa-si permita acest lux, trebuie sa ne imaginam ca o parte din noi, din timpul nostru, din munca noastra, din visele noastre le-am cheltuit pentru imbogatirea materiala a acelui cetatean privat. Un gand care ar trebui sa ne cutremure.

Consecionta primordiala a lipsei de etica in politica si economia publica este o stare generala de neincredere in institutiile statului. Cum consecintele administrarii banului public sunt dezastruoase, si oamenii nu sunt chiar atat de naivi cum cred unii, acest climat de neincredere este un element esential al democratiei noastre si un pericol real pentru acest sistem: atunci cand cei care voteaza vor conchide ca cei care sunt votati abuzeaza de pozitiile publice in detrimentul cetatenilor, atunci va veni momentul in care tot mai multe voci oportuniste vor urmari schimbarea sistemului. Deja se vorbeste tot de mai mult de cenzura. Iar un efect important este scindarea societatii in grupuri care sustin anumite interese sau altele.

 

Drama banului public este ca actul corputiei fiind atat de intins, foarte multi oameni sunt complici si traiesc din aceste surse ilegale. Un cash-flow privat de bani publici. Nu fura doar functionarul public sau omul politic influent, dar si rudele lor, clientii politici, partenerii de afaceri, amantele, copiii, jurnalistii prieteni etc.. Aceasta sursa de bani devine aproape singura sursa pentru o multitudine de actori care altfel nu ar putea sa traisca. Luati de exemplu presa, care este impanzita de actori platiti care pozeaza in jurnalisti, desi a fi jurnalist nu este usor ci inseamna o responsabilitate etica in primul rand.

Surse tuturor viitoarelor solutii este un soc educational care sa resusciteze generatiile viitoare.

 

daca va place dati de veste:
0

Despre sens

Sensul este unul dintre cele mai rare resurse pe care societatea noastra contemporana le ofera. A atasa un sens la o viata este o operatie elusiva si dureroasa, dar de care depinde in final o existenta reusita. Acolo unde nu exista sens, cel putin la nivel declarativ, exista in schimb acest tip de depresie moderna care macina orele si zilele si le transforma intr-o pasta artificiala. Ca acele masini industriale, roboti mecanici ce urmeaza un algoritm de taiere, compartimentare, raschetare, ambalare pentru a ajunge la un produs final. Numai ca produsul ambalat si oferit pe platoul realitatii este propria noastra existenta. Fara sens, suntem doar niste obiecte care se nasc, exista si dispar dintr-un inventar. Un gand nu foarte optimist.

Sensul vietii este inexorabil legat de spiritualitate si de suflet. Dezbaterile filosofice clasice despre dihotomia suflet-materie nu s-au incheiat, insa au fost inlocuite de esenta progresului tehnologic care a dus la o existenta materiala mai comoda. Schumpeter vorbea despre progresele materiale ale societatii de consum care au dus la comoditatea de masa a claselor altadata defavorizate. Dar asta nu garanteaza fericirea. Paradoxal, comoditatea materiala a venit insotita de germenii unui tip de singuratate spatiala, o anxietate  [1] cruda care e traita individual in mod diferit dar si de societate in ansamblul sau. Noile retele sociale nu fac decat sa arunci un voal al ignorantei peste propriile noastre incertitudini si singuratati. Paradoxal, cu cat modernitatea se dezvolta in orase multifunctionale si suprapopulate, cu atat singuratatea individuala si mecanica indoielii de sine se manifesta mai intens [2]

Dar nu trebuie sa fie asa. Lipsa de sens este doar o dificultate temporala si in nici un caz nu se trateaza cu pilule sau adictii de orice fel. Cel putin nu pe termen lung. Gasirea unui sens, in schimb, te poate pozitiona intr-un nou nivel de crestere al propriei vieti despre care pur si simplu nu stiai ca exista. Pentru multi insa, mai ales oameni educati, gasirea unui sens este un challenge puternic si de multe ori pare o iluzie. Se recurge in schimb la o traiere incrementala de mici sensuri, de la o zi la alta care nu aduce insa o satisfactie. Nu vorbesc aici de hedonism, desi acest concept capata un nou sens, ci de un sens veritabil, care sa depaseasca preocuparile jurnaliere si sa te proiectez ca spirit spre un obiectiv pe care merita sa il atingi.

Asta este prima intrebare: de ce merita sa traiesti? un lung sir de raspunsuri nesatisfacatoare a  facut omenirea sa evolueze in salturi, de la nefericirea si suferinta existentiala a primilor oameni, expusi bolilor, contingentei, aleatoriului pana la comoditatea aparenta a existentei moderne. Viata insa devine mai pretioasa daca are un sens viu si gasirea lui este un tel primordial. Sau ar trebui sa fie.  De ce merita sa traiesti este o intrebare cu mai multe solutii. Cele mai la indemana sunt si cele mai concrete, materiale: pentru a te bucura de hrana, sex, avere, masini. Sau pentru a face copii, a-i vedea cum cresc. Asta este pana la urma ce poate sa-ti ofere material societatea. Poti sa construiesti un sens din asta? Doar daca poti sa construiesti un sens din consum. Dar nu poti consuma mai mult decat pragul de suportabilitate dupa care iti vine greata sau creierul tau se obisnuieste cu adictivitatea consumului si nu mai reactioneaza la aceeasi cantitate de placere obiectiva.

Si atunci trebuie sa existe altceva care ne scoate din acest paradox existential. Un alt tip de realitate care sa transceada propria constructie umana, acest corp alcatuit din oase, muschi, nervi, hormoni, carbohidrati si grasimi. Acel ceva este valoarea adaugata si acolo se poate cauta un sens adevarat. Acolo se gaseste adevarata mostenire pe care o putem lasa fiecare dintre noi.

A doua intrebare este deci: sunt mai mult decat manifestarea mea materiala? Daca raspunsul este nu, sau daca nu iti pui aceasta intrebare nu este neaparat un lucru negativ. Trairea constienta a clipei cu bucurie si seninatate fara divagatii filosofice este posibila. Dar nu cred ca e posibila pe termen lung. Candva, te ajunge din urma aceasta intrebare, fie ca vrei, fie ca nu. Si te forteaza sa te schimbi.

Cel mai frumos fenomen natural, care deriva din timp, este schimbarea. Schimbarea se face subtil, sau acut si este o caracteristica a sistemelor vii. Orice viata este o forma de cicluri, de suisuri si transformari elegante. Pentru un om, constiinta propriei schimbari este un dialog intim si fundamental. Asa cum pentru trup, gatuirea sau sufocarea are efecte grave, la fel si pentru suflet aceeasi sufocare si limitare are un efect de lancezire si deprimare [3]. Eliberarea inseamna schimbare. Inseamna flux liber, curgere. Aceasta e esenta timpului si aceasta e esenta devenirii in timp.

Cum putem descoperi sensul? Exista o intreaga literatura de specialitate si o ramura a psihoterapiei care se numeste logoterapie (terapia prin sens) [4]. In esenta, principala motivatie a existentei umane este gasirea unui sens. Oricare ar fi el. Un sens spiritual, un sens trivial, un sens chiar in fata suferintei umane. Libertatea ultima a individului, aceea de a se raporta in mod unic la suferinta, nu poate fi luata.

Gasirea unui sens nu poate incepe decat de la propria persoana si analiza locului pe care il ocupa in lume. Un punct de plecare pentru un sens ar fi dorinta de a actiona asupra nedreptatilor percepute ale societatii. In loc sa ocupam un loc pasiv, vegetativ in societate, putem actiona, putem crea, putem aduce propria schimbare pozitiva. Aceasta schimbare poate influenta si pe altii si se poate demara ceea ce se numeste un cerc virtuos.  A descoperi un sens inseamna a crea oportunitati de viata, atat pentru tine, cat si pentru altii. Asteptand de la altii, nu putem primi decat iluzii. Insa ce depinde de noi, putem face. A face maximul cu ceea ce ai la dispozitie, cu talentele, timpul si ideile tale este unul dintre marile sensuri personale ale omului, care ii asigura un loc in eternitate. Actiunea prometeica, si nu pasivitatea epimeteica este cheia spre dezvoltarea unei societati.

In Romania, unde raporturile sociale sunt in general dominate de invidie si de viziuni mici, pe termen scurt, de razboaie mediatice, razbunari si barfe, acest sens individual este esential in primul rand pentru igiena noastra mentala intr-o lume in continua schimbare. Aceasta schimbare, daca vine de la fiecare va impune si clasei conducatoare un alt standard, pe care acum nu il are. Puterea politica stapaneste un aparat administrativ corupt in proportie de peste 90% si nu are absolut nici un interes sa schimbe. Pentru ei sensul inseamna masele de oameni care pot fi manipulati in tacere. Ei sunt guvernati de acel will to power [5] pe care il impun unor votanti needucati si usor manipulati, care sunt prinsi intr-o pseudorealitate in care propriile idei si trairi si vise nu mai conteaza. Am cunoscut foarte multi oameni care se multumeau cu propria conditie mizera, in speranta ca cineva le ofera ajutoarele din fiecare luna si ca pot sa duca o viata la limita suportabilitatii de pe o zi pe alta. Soarta acestor oameni conteaza, si ca ei sau , mai important, copiii lor sa se poata schimba, trebuie ca cei care avem libertatea de a gasi un sens sa punem in practica aceasta libertate.

 

 

 

[1] Kirkegaard si alti existentialisti au introdus conceptul de anxietate, ca si caracteristica dominanta a omului modern, rupt intre instinct si libertatea de a trai si a cunoaste. Axietatea definita in acesti termeni se refera la sentimentele difuze de frica, nedirectionate si adanci care guverneaza existentele contemporane

[2] [3] Francis Bacon  – Eseuri – Despre prietenie. Bacon apeleaza la dictonul latin „magna civitas, magna solitudo”

[4] Viktor Frankl este intemeietorul acestei scoli vieneze de filosofie. Un fost detinut in lagarele naziste, isi bazeaza intreaga argumentatie pe tema raportarii la suferinte, vazuta ca un sens ultim al existentei umane: chiar si in fata unor suferinte extreme, omul poate gasi sens in forta cu care se opune lor. Man’s Search for Meaning este deopotriva o autobiografie cat si o pledoarie pentru noua orientare psihanalitica.

[5] Principiu al filosofiei nietzcheniene in opozitie cu Freud (will to pleasure)

daca va place dati de veste:
0

De ce credem

Putem sa eludam credinta religioasa din subconstientul uman? Este una dintre intrebarile valide ale umanitatii contemporane. Care este raportul intre credinta si realitate, si care este realitatea buna? Poate fi realitatea traita intens fara sentimentul de apartenenta religioasa? Este credinta doar un moft?

Unii oameni isi doresc o lume fara religie, crezand ca lucrurile ar fi mult mai bune pentru umanitate in general. E unul dintre idealismele contrare idealismului religios, dar in esenta nu prea diferit. Acest tip de idealism naiv ignora natura umana, care timp de mii de ani a integrat sentimentul religios. Nu a existat o epoca in istoria omenirii care sa fie natural nereligioasa. Astazi, intr-o dimensiune moderna si post-moderna, religia continua sa fie un concept prezent in fiecare zi, sub o forma sau alta. In unele zone ale globului mai putin, in altele mai mult. Dar nu  putem conceptualiza o absenta a religiei asa cum nu putem conceptualiza o absenta a temperaturii. Asa ca dorinta unor atei de a impune propriile convingeri intregii umanitati se loveste in primul rand de o neintelegere crunta a ethosului uman: omul este prin natura lui o fiinta religioasa. Spiritualitatea lui, ca apendix al constiintei sale, include si credinta in fiinte sau entitati supranaturale care ii guverneaza destinul intr-o masura sau alta. Aceste fiinte poarta nume, denumiri diferite, au cosmogonii variate, expresii diferite. Dar ele au existat si exista in fiecare civilizatie. Avansul modern nu le face mai putin importante, desi le opune o umanitate prometeica.

O incercare stangace si un pic naiva este sa se compare credintele religioase cu empiricitatea stiintifica. Discursul este simplist: miturile religioase sunt povesti, deci a crede in ele este stupid si nestiintific. Acest tip de discurs a la Richard Dawkins nu intelege valoarea alegorica a povestilor asa cum fanaticii religiosi nu inteleg de asemenea ca o credinta religioasa poate exista foarte bine in ciuda adevarurilor stiintifice. La ambii functioneaza ceea ce se numeste personal bias, credinta nejustificata in propriile pareri considerate a fi prin esenta mai bune decat parerile altora. Asta de fapt a stat si la baza razboaielor religioase. Credinta ca daca zeul tau e real, ceilalti care cred in altceva sunt mincinosi si pagani si trebuie ucisi. Umanitatea a lasat locul tribalismului religios. Ceea ce e paradoxal e ca textele religioase in esenta lor nu au intentionat asta. Interpretarea lor in schimb a lasat mult de dorit. Pentru ca, asa cum spunea Thomas Paine, nu exista cuvant dumnezeiesc decat prin vocea unor oameni care s-au inspirat de la alti oameni.

Daca trecem peste aceste diferente extreme si vorbim despre credinta, este greu sa ne imaginam o lume in care sa nu crezi in ceva. De fapt asta este esenta credintei: iti umple golul pe care nu il cunosti cu un sens. Cautarea de sens este unul dintre cele mai dure dar si mai frumoase calatorii ale omului, deci gasirea lui aduce un anumit tip de eliberare [1]. Oricat ai adauga la piramida cunostintelor umane, ramane un mare necunoscut de descoperit. Acest mare necunoscut este esenta credintei. Acolo de fapt se afla raspunsurile adevarate, care conteaza. Acolo tindem ca umanitate. Misterul, miracolul va fi intotdeauna un concept dezirabil. Prea multa revelatie revelatie si cunoastere a lumii creeaza iluzia de atotcunoastere.

Alegerea de a crede in altceva decat ceea ce simti cu trupul este o alegere personala. Accepti ca nu poti detine controlul, ca ceva, inefabil, nu poate fi compus in gandire. Istoria umana este si acest efort continuu de a numi acest ceva, de a-l transpune in alegorii, metafore, mituri. E o alegere care vine si din frica, din nesguranta si dificultatea vietii. Oamenii, pana sa ajunga la relativa comoditate a vietii moderne, au indurat un lung sir de existente brute, dure, marcate de multa suferinta si efort. Foametea era la ordinea zilei, cresterea economica a fost extrem de lenta [2] pentru mii de ani. Moartea era o realitate apropiata si uneori era venerata in sine. Religia oferea aceasta iesire, promisiune de a trai o viata mai buna. Frica de trai dupa moarte intr-o lume si mai grea decat cea existenta, si asta pe vecie, alimenta vervoarea religioasa.

Iar asta a fost unul din stalpii manipularii prin credinta. Aici apare rolul religiei institutionalizate, care se bazeaza pe frica, si mai putin pe iubire. Reprezinta o mare parte din istoria religiei crestine [3] in Europa, marcata de radicalizare si violenta. De aici izvoraste in primul rand aversiunea omului modern pentru tot ce este religie organizata. Iar in Romania aceasta averisune se traduce prin tensiune sociala fata de nomenclatura religiei ortodoxe.

De unde vine aceasta tensiune? Desi unii confunda religia in sine cu manifestarea organizarii ei pe pamant, sentimentul e de anacronism fortat si de privilegii bazate pe frica. Multi credinciosi romani, mai ales din paturile mai putin educate ale societatii, cad victima acelei frici de mai sus. Ei ajung sa creada in peretii bisercii, in expresia lumeasca a ei, si mai putin in conceptul de biserica crestina. Foarte multi sunt needucati religios, nu cunosc etosul religios crestin. Au insa o frica care ii tine aplecati. Aici dupa mine este o mare vina a clerului romanesc, incapacitatea de a isi educa proprii credinciosi. Au datoria sa faca asta. Doar asa un crestin va cunoaste cu adevarat ce inseamna sa fii crestin. Altfel vede doar o proiectie si traieste o superstitie.

Asta este pariul religiei in Romania. Sa transforme frica in iubire. Celebrarea mortii sau a fricii de moarte in celebrarea vietii. Tristetea sa fie inlocuita de bucurie. E o intelegere diferita a pacatului, folosit de multe ori ca un alibi pentru o actiune ultraconservatoare sau pentru santaj emotional. Sunt foarte multe lucruri corecte si utile pe care religia ortodoxa le invata, si aceastea trebuie explicate. Unul din ele este postul. Efectele lui sunt pozitive pentru corp si minte: limitarea calorica si consumul discontinuu de carne [4] s-au dovedit corelate cu o viata mai lunga. Nu inseamna o autoflagelare, o pedepsire.

A crede ramane in definitiv un concept personal, de multe ori ascuns. Defineste atat umanitatea in ansamblul ei, cat si pe fiecare dintre noi.

 

 

[1] Viktor Frankl – Man’s Search for meaning. Autorul isi povesteste propria experienta intr-un lagar nazist, unde descopera esenta suferintei. In urma acestei revelatii inveteaza ceea ce in psihologie se numeste logoterapia (terapia prin sens)

[2] Datele cresterii produsului intern brut arata o crestere extrem de lenta pana la revolutia industriala

[3] A History of God – Karen Armstrong

[4] Antifragile – Nicholas Taleb

 

 

daca va place dati de veste:
0

Om sarac, om bogat

A fi bogat sau sarac sunt in primul rand cuvinte. Nu stim intotdeauna ce se ascunde in spatele lor. Se pot ascunde realitati sau superstitii. Alibiuri sau minciuni. A fi bogat in schimb atrage atat laude cat si critici. A fi sarac doar priviri compatimitoare, atunci cand nu se face un statut moral din asta.

In Romania saracia este inca un concept puternic inradacinat. Nu spun o realitate. Un concept. Nu este nici macar un concept obiectiv pentru ca se va masura intotdeauana prin comparatie cu anumite etaloane din alte tari sau din alte regiuni ale globului. Si este un concept puternic pentru ca este atat de bine exploatat. Esti sarac pentru ca altii sunt bogati. Asta este principala mantra a discursului despre saracie. Cu ea in constiinte s-au castigat alegeri si s-a construit Romania moderna, dupa 25 de ani de democratie. Incearca sa distrugi aceasa axioma si lucrurile se vor schimba radical. Nimeni insa nu o va schimba pentru tine, gratis. Pentru ca nimeni nu are nici un interes sa o faca, in afara de tine. Daca esti suficient de nemultumit.

Este e o teorie care nu este specifica doar romanilor. In economie poarta numele de teoria placintei fixe [1]. Exista o singura placinta impartita la mai multi. Daca tu ai doar o bucatica din ea, este pentru ca altul are o bucata mare de tot. El este bogat si tu esti sarac. In realitatea saracia este un fenomen mult mai complex. A fi sarac nu este o condamnare, ci cel mult o constatare. Multi oameni aleg sa ramana saraci pentru ca pur si simplu nu cred ca pot fi si altfel. Intr-un fel sunt programati sa ramana intr-o bula sociala specifica, fara capacitatea de a se transfera in alta bula sociala, cu un venit mai mare, cu alte oportunitati sau cu alt mod de viata. Desi adevarul este ca oricine poate sa faca acest lucru. Cel putin oricine care nu este grav handicapat, bolnav sau care are alte limitari de natura obiectiva. Insa nu oricine vrea, in primul rand pentru ca nu este foarte comod sa incerci sa schimbi ceva. Iar foarte multi oameni prefera comoditatea unei stari inferioare unei promisiuni de viata mai buna care implica insa munca, disciplina si actiune. Si asta pentru ca asa e construit corpul uman la baza, sa conserve cat de mult posibil energie pentru perioadele de stres intens pe care stramosii nostri vanatori-culegatori il traiau acum zeci si sute de mii de ani. Iar efectul asupra creierului a fost ca o stare de inactivitate este tolerata si chiar preferata. In prezent insa lucrurile nu mai stau la fel ca acum zeci de mii de ani pentru ca starea de inactivitate se poate acutiza cu consecinte dezastruoase atat asupra organismului uman [2] cat si asupra propriei vieti. Si atunci saracia poate fi si voluntara. La fel cum bogatia poate fi si ea involuntara. Poti fi bogat fara efort, pentru ca ai mostenit o avere sau ai castigat la loto. Sau poti fi bogat pentru ca ai incalcat legile. In Romania acest tip de bogatie este prevalent iar acest lucru nu poate fi contestat.

Dar de asemenea nu poate fi contestat faptul ca acest capitalism imperfect pe care il traim cu totii ofera sansa ca fiecare dintre noi sa depasim gandirea fixa [3]. Necesita insa efort, disciplina si frecventa in actiune, ceea ce foarte multi oameni nu sunt obisnuiti sa faca. Saracia este trista, dar macar ofera o minima protectie sociala si o viata fara eforturi sustinuta. Nu trebuie sa planifici, nu trebuie sa te trezesti dimineata, nu trebuie sa te educi. Nu trebuie sa faci toate acele eforturi care nu se vad dar car mereu si mereu stau in spatele succesului oamenilor care reusesc. Dar atunci nici nu trebuie sa te plangi. Alegi sa fii sarac intr-o mare masura. Saracia este o functie care depinde de mai multe variabile, insa cea pe care tu o poti influenta este propria ta alegere. Intr-o mica masura, in Romania cel putin, esti manipulat sa fii sarac, pentru ca saracia este inca vazuta ca un soi de virtute sau ca o dovada a calitatii tale umane pentru ca daca bogatii au reusit prin furt, si tu esti sarac, ceva din constructia ta umana te-a impiedicat sa furi. Adevarul e ca, da, multi au devenit bogati prin furt. Dar asta nu inseamna ca a fi sarac este o virtute, mai ales daca tu iti doresti sa ai alt statut.

Iar asta nu este neaparat rau, pentru ca saracia si bogatia nu sunt neaparat sau in primul rand concepte monetare. Dupa privatiunile din comunism e adevarat ca a fi bogat a devenit un concurs vizual, un soi de exibitionism colectiv. O proiectare in exterior, in lucruri scumpe, a propriei vieti. Dar aceasta materialitate nu poate tine loc de bogatie si nu poate dura. Exista un prag de suportabilitate al societatii pentru astfel de exprimari care are o anumita legatura cu moda. Exista de asemenea o  diferenta fundamentala intre bogatie si bani. Bogatia reala se construieste treptat si are o componenta umana puternica, care este internalizata. La fel cum saracia este pana la un nivel rezultatul distorsiunilor cognitive [3], la fel si bogatia reala, nespeculativa si antifragila trebuie sa fie rezultatul unui proces de acumulare interioara, de educare si de crestere. Altfel bucuria si experienta lumii exterioare nu ar avea sens, cel putin nu peste nivelul de bruta.

Din pacate, educatia nu este cel mai reusit serviciu public in Romania, nici dupa zeci de ani de democratie. Nu te poti baza pe ce ai acumulat in scoala pentru a reusi cu adevarat in viata. Ce se preda cu adevarat in scolile romanesti este prea subtire, prea distant fata de nevoile reale ale individului si prea sarac. Utilitatea cunostintelor acumulate nu este foarte evidenta nici pentru profesori, nici pentru elevi. Sunt prea putini dascalii care isi iau in serios aceasta meserie si prea multi cei care se predau salariului de mizerie si vin la cursuri doar pentru a-si contempla propria neputinta. Trebuie sa faci tu propriul efort de educatia iar acest adevar trebuie sa fie primul lucru in care sa crezi cu tarie. Nu ar trebui sa fie asa, dar asa este. Iar din fericire, ai la indemana toate sursele de informatie posibile pentru a invata orice. De aici, de la propria investitie in tine vine tot ce poate sa aiba un sens pentru viitor.

Asa ca in nici un moment nu te poti opri din invatat. O minte curioasa este esentiala si pentru tine si pentru cei din jur. Esti cu adevarat sarac atunci cand iti lipseste empatia si nu te poti pozitiona in spectatorul impartial fata de tine si fata de cei din jurul tau pentru a vedea ce poti tu contribui atat pentru tine cat si pentru societate [4]. Cu cat stii mai multe, cu atat esti mai bogat, cu atat bogatia ta inseamna valoare si cu atat vei depinde mai putin de context. Si cu cat stii mai mult cu atat poti influenta alti oameni sa traiasca altfel. Daca nu faci pasul necesar pentru a modifica circumstantele propriei vieti, atunci viata ti se va intampla tie si vei trai planurile altora. Asta nu e neaparat o veste buna, pentru ca abia atunci vei fi cu adevarat manipulat. Istoria bogatiei si saraciei este cea a celor puternici si a celor slabi. Daca in trecut cliavjele se faceau prin violenta, societatea contemporana ofera alte mijloace.

Asta este si destinul omului sarac. Eroarea intelectuala ca apartine unui strat social sarac dintr-un fel de vointa divina, si ca poate face prea putine lucruri ca sa schimbe asta. Un soi de fatalitate. Cu totii avem urme din ea, din educatia trecuta, din contextele sociale in care am trait. Dar atunci cand aceasta constientizare nu este dublata de actiune, nu se va intampla nimic. Vom ramane cu o mare superstitie si cu un mare regret.

Omul sarac si omul bogat sunt doar concepte. Depinde de tine in cel fel de realitate le transformi.

 

[1] Fixed pie fallacy

[2] Mindset – Carol Dweck

[3] Feeling good – David D. Burns

[4] Adam Smith – O teorie a sentimentelor morale

 

daca va place dati de veste:
0

Despre frumusetea vietii

Un filosof stoic scria acum mii de ani despre scurtimea vietii.

Sunt prea putine lucruri pe care le putem face pentru a trai o viata atat de lunga pe cat ne-am dori-o. Dar nu le facem poate din prea multa tristete, sau oboseala, sau plictiseala. Ceea ce putem insa sa facem e sa traim invers, sa ne intoarcem privirea de la anii cei lungi la clipele cele scurte si sa traim in ele. Unii spiritualisti moderni numesc asta meditatie constienta. Sa fii constient de fiecare moment. Au ajuns sa o predea in scoli. Sau in salile de asteptare ale aeroporturilor. Dar numeste-o cum vrei atata timp cat te face sa fii mai constient de frumusetea vietii. Opreste-te din sirul indian si fa un pas in lateral.

Viata capata frumusete pentru ca este rara. In interiorul biosferei nu pare asa, dar este rara. In jurul nostru sunt ani lumina de nemiscare cosmica. Roci si eter si plasma. Hau cosmic. Viata e doar aici, intr-o gamalie de ac, si e frumoasa pentru asta. Suntem in interiorul unei limite matematice, dar traim si pulsam. Pentru asta e frumoasa, pentru ca e nascuta dintr-o dementa inexplicabila. E muta. Ati vazut vreodata cum creste un rid pe obrazul unui om? Nici eu. Dar inevitabil acel rid va veni. Daca nu la tine, la altii. Si apoi si la tine.

Cand a murit mama mea am simtit cenusa in gura. Am aflat pe strada. Oamenii din jurul meu zambeau, radeau. Ii vedeam printr-o perdea de fum, ca umbre sterse, ridicole, desprinse dintr-un teatru de prost gust. O cacofonie de zgomote ale vietii altora, pulsand. Dar eu eram o umbra. O umbra goala si rece, plangand si strecurandu-ma printre ei, ca printr-o alta dimensiune, invizibil. Am ramas cu regretul amar ca nu am petrecut mai mult timp cu ea, inainte sa moara. Clipele, momentele pe care le puteam petrece cu ea nu se vor mai intoarce niciodata. Ele fac parte din ceva ce nu mai este si nu mai poate fi. La fel ca tatal meu. Nu mi-am dat seama de asta cu adevarat decat cand s-a intamplat, cand am privit mut lucrurile pe care le folosise cand inca era in viata: lucruri oprite intr-o mutenie incapatanata, asteptand mana care sa le anime. Mana care nu va mai veni niciodata. M-am gandit la asta inainte, dar nu mi-am dat seama cu adevarat ce inseamna asta. Acum imi dau.

In urma a ramas materialitatea unui concept care imi era strain. Un orfan adult. Dar tot un orfan, ramas undeva suspendat, cu fata la necunoscut. Este si un soi de eliberare aici, mecanica. Ca atunci cand primeste intreaga viata in fata si nu mai are cine sa ti-o picteze intr-o alegorie sau alta. Esti doar tu si ea. Doar tu si timpul tau, pe care aproape ca iti vine sa il masori. Odata cu tristetea, paradoxal renunti la multa frica pe care o aveai in tine. Frica ce te tinea lipit de absurdul conditiei umane. Inveti sa pasesti afara din acest absurd si sa traiesti asa cum nu ai mai facut-o pana acum.

Ceea ce poti face acum nu mai poti face niciodata. E un soi de realitate care ti se serveste in mod continuu si in care nu te mai poti intoarce decat cu gandul si oricat de placut poate sa fie gandul, e doar o compresa calda ale carei efecte se vor topi in neant. Tot ce poti sa faci e sa faci. Atat. Acum e cel mai important moment, e singurul moment pe care il ai. Din acum treci in mai tarziu, dar nu stii inca, pana cand „acum” nu  devine fum. Asta este frumusetea vietii. Nu poti tine niciodata nimic pe loc, ca sa te bucuri de eal mai tarziu. Trebuie sa te bucuri acum. Cateodata sunt exaltat doar ca pot respira. Iar cu trecerea timpului privesc usor in urma la cum gandeam inainte si cum credeam ca nu exista disparitie. Si ca viata e un dar inviolabil. Nu exista dar inviolabil. Darul e pretios doar daca e fragil si ravnit. Doar daca primesti odata cu el posibilitatea disparitiei. Asa ca nu trai ca si cum cineva te-a ales sa traiesti. Nu te-a ales nimeni pe tine personal. Dar ce poti sa faci e sa respecti clipele pe care le primesti si sa te droghezi cu ele. Nu e putin lucru. Sa alergi, sa urci un munte, sa pleci undeva departe, intr-un loc in care ti-ai dorit intotdeauna sa fii. Sa respecti clipele pe care tu le ai, iar altii nu le mai au. Sau nu le-au avut deloc.

Despre asta este frumusetea vietii. E o frumusete violenta.

 

 

daca va place dati de veste:
0
Newer posts

© 2018 Mindfilter.ro

Theme by Anders NorenUp ↑

Va place? Dati mai departe!