Category: Personal Meaning

Cum am alergat un semimaraton montan

Am intalnit o formulare interesanta intr-una din cartile lui Nassim Taleb, si anume faptul ca organismul uman functioneaza dupa principiul „ceea ce nu folosesti, se pierde”, spre deosebire de o masina mecanica de exemplu, care se uzeaza prin exploatare. Ideea este ca daca nu incercam sa fortam o viata activa pentru corpul nostru, aceste se va retrage intr-o rutina surda iar principalele resurse fizice se vor pierde prin inactivitate. In primul rand muschii, atrofiati de miile de ore de sezut  la birourile economiei romanesti, dar si capacitatea mentala care nu mai are avantajul energiei pe care ti-o da o viata activa

Acest sindrom al sedentaritatii este perfect vizibil in jurul nostru, unde rata de imbolnaviri datorate alegerilor gresite de viata, nutritie proasta si lipsa de exercitiu este una dintre cele mai ridicate din Europa. Daca ne uitam in jurul nostru, poate 7 din 10 adulti sunt suprapoderali si extrem de nepregatiti fizic. Educatia fizica nu e doar o ora pe care profesorii nostru o foloseau pentru a mai indesa cateva ore de matematica, ci o realitatea a omului modern pe care fiecare dintre noi ar trebui sa si-o insuseasca in timpul vietii, sau macar sa fie constient de aceasta arie de invatare. Alegerea finala ne apartine fiecaruia.

Bariera pentru o viata mai active este in primul rand mentala. E un amestec intre ce aflam de la altii si ce ne spunem noua insine, asezonat cu tendinta inconstienta a creierului nostru de a urma o rutina cat mai comoda. Societatea moderna, aflata la apogeul tehnologic si informational scurteaza distantele si mareste sedentariatea oamenilor, care comunica de pe loc, uitand sa-si foloseasca resursele fizice asa cum a intentionat natura. Pur si simplu corpul uman, construit in milioane de ani de evolutie, nu este adaptat pentru inertia moderna ci pentru un stil de viata mai alert, fizic, in miscare. Negarea acestei realitati vine din pacate cu o nota de plata mare, atat pentru fiecare cat si pentru societate. In Romania, unde lipsa de educatie cronica merge mana in mana cu un sistem de sanatate subred, acest cocktail este unul exploziv, cu efecte dramatice pentru societate si viitorul acesteia.

Lucrurile se pot schimba insa si se schimba, chiar daca intr-un ritm mai lent. Daca acum cativa ani daca alergai pe strazi erai privit ca un dereglat, un ciudat, acum bariera informationala a inceput sa fie sparta si din ce in ce mai multi oameni sunt deschisi activitatilor sportive, mai ales din categoria middle class sau a corporatisitilor. Apar concursuri de amatori, de alergare, bicileta, triathlon sau duatlon care de la an la an atrag concurenti din open space-uri care vor sa schimbe ceva. Salile de sport au devenit mai multe, mai bine dotate si mai ieftine.

Un semimaraton montan inseamna 21 de km alergati pe un traseu cu diferente de nivel importante, cu urcusuri si coborari tehnice si potential periculoase. Este o proba care necesita un efort de vointa important si o pregatire inteligenta. La extrema cealalta a sedentarilor se afla cei foarte entuziasmati de alergare dar care se expun accidentarilor pentru ca nu se pregatesc suficient inainte de un marathon sau semi marathon. Alergarea este un process traumatic pentru corp, mai ales pentru incheieturi si muschi si trebuie sa fie intreprinsa dupa o perioada de pregatire, mai ales pentru cei care vin direct de la monitorul calculatorului. Entuziasmul nu tine loc de planificare, asa ca pentru a nu risca accidentari e nevoie de o abordare graduala. Gratificarea termenului scurt, cu care ne-a obisnuit consumerismul salbatic, nu este o solutie.

Cand m-am decis sa alerg primul semi-marathon montan aveam deja la active cateva maratoane cu bicicleta si un semi-marathon pe asphalt, chiar daca impinse pe multi ani, fara o consistenta clara. In plus am pus in practica o strategie de pregatire bazata pe elemente de cross-training pentru o pregatire adecvata a corpului, lucru pe care l-am invatat in timp, de multe ori fortat de alegerile gresite anterioare. Cu o luna inainte m-am axat pe doua directii care sa ma ajute sa ma prezint optim in ziua alergarii, sa reduc cat mai mult riscul accidentarilor si sa pregatesc organismul obisnuit cu rutina lucurului intr-o multinational.

In primul rand alimentatia: pentru cineva care lucreaza la birou, fata in fata cu deadline-uri sacaitoare, tentatia mesei rapide, de tip fast-food este o realitate. Am incercat insa sa fac alegeri constiente si sa elimin cat mai multe din alimentele procesate si sa le inclocuiesc cu surse naturale de proteine, carbohidrati complexi si grasimi. Pentru proteine sunt de preferat carnea de pui, ton, curcan si vita hranita ecologic (nu este foarte usor sa gasesti in Romania astfel de carne, dar la raioanele de carne congelata ale supermaketurilor se pot gasi si surse ecologice), ouale ecologice, branza. Pentru carbohidrati,  legumele verzi si de sezon (dovlecei, vinete, ardei, rosii, morcovi, salata, varza de bruxelles, sparanghel, cartofi dulci), foarte putin orez si bulgur. Pentru grasimi, uleiul de masline, uleiul de cocos, nucile si avocado. Constientizarea propriei alimentatii este esentiala pentru a-ti pregati corpul pentru un efort fizic intens si neobisnuit, mai ales pentru cei care nu se mai pot baza pe anii tineretii sa acopere efectele unei diete dezordonate.

Antrenamentul propriu zis este al doilea stalp al unei bune pregatiri: am fixat trei antrenamente cu greutati pe saptamana, divizate in functie de partea corpului antrenata: unul pentru partea inferioara (picioare si abdomen), unul pentru partea superioara (piept, umeri, spate) si ultimul pentru intreg corpul (exercitii complexe si explosive bazate pe indreptari, kettlebells, burpees etc). Am incercat sa sustin alte 3 antrenamente cardio pe saptamana formate din alergare, aparat de vaslit si bicicleta. Duminica am rezervat-o relaxarii si recuperarii iar in acest sens se pot avea in vedere activitati precum yoga care ajuta si la mentinerea mobilitatii si flexibilitatii organismului, esentiale pentri orice program intens de activitate fizica.

Nimic insa nu te poate pregati cu adevarat pentru o proba de anduranta decat realizarea faptului ca esti singur cu propriile ziduri imaginare din care incerci sa iesi. E in primul rand o lupta mentala cu rutina pe care creierul tau de corporatist a invata-o in fiecare zi si pe care o aplica in bucla, din comoditate si care iti sopteste ca nu e un lucru foarte bun sa iesi din ea. Odata ce ai depasit aceasta himera, totul e mai usor. Nu foarte usor, pentru ca realitatea din teren are intotdeauna grija sa-ti ofere alte si alte provocari. La inceput e o lupta impotriva propriului corp, pe care il simti ruginit si inertial. Dinamica, abrupta, este un soc fizic, pune in miscare resurse putin utilizate pana atunci. Oboseala devine un semnal strident dar cu fiecare pas si cu fiecare portiune alergata te simti castigator, cate putin si poti sa uiti de durere. La munte, traseul include urcari, evident, si in functie de zona, acestea pot fi atat de abrupte incat simpla vizualizare a inclinarii provoaca o durere surda, anticipate. Dar mergi mai departe, urci mai departe si ceea ce parea insurmontabil este acum in spate.

Ai putea crede ca pe coborare e mai usor, dar nu este. Fortele care actioneaza asupra genunchilor sunt de peste sapte ori mai mari decat cele obisnuite. Aici iti amintesti cat de importante sunt antrenamentele colaterale, cu greutati. Diversificarea aceasta iti intareste tendoanele si articulatiile, care fac fata cu success la un stres mai puternic. Coboratul pe munte, printre buturugi, prin santuri, jgheaburi si pietre este un exercitiu care iti forteaza intregul organism sa functioneze la o capacitate neobisnuit de inalta: de la atentie la echilibrare inconstienta, la automatismul de a pune fiecare pas acolo unde este cel mai efficient si unde risti cel mai putin o accidentare sau o cadere. In unele momente ai constiinta modului in care intregul tau organism functioneaza in unison, ca o masinarie bine unsa si ca, pe undeva, asta e modul natural in care ar trebui sa te misti.

Pe masura ce kilometrii cresc si auzi vocea tracker-ului in casca, care te informeaza robotic ca ai facut 5, 10 sau 15, senzatiile se dilata si se contracta in functie de starea organismului. Oboseala este o umbra care se insoteste permanent, amintindu-ti ca esti un amator inscris intr-o cursa de anduranta. Adrenalina insa te ajuta sa simti ca zbori pe anumite portiuni mai accesibile, iar peisajele montane, inchise in acea liniste surda a naturii te fac sa simti legatura primordial cu elementele. Endorfinele eliberate in creier te fac sa uiti de durere, pe moment. E un fel de meditatie constienta, cand te gandesti la aici si acum.

La final nu-ti ramane decat sa te bucuri ca ai terminat ceva ce parea atipic pentru stilul tau de viata. O mica victorie personala care te face sa ai mai multa incredere ca poti mai mult. Dupa un astfel de marathon, recuperearea fizica poate dura cateva zile bune, luptandu-se cu febra musculara si alte dureri, insa recuperarea mentala a inceput deja si asta este adevaratul castig. Plusul de incredere si de forta se transfera intr-un plus de productivitate in activitatea ta din fiecare zi. Aceste mici plusuri individuale pot avea un efect general important si poate vor contribui ca in viitor sa vedem mai putini batrani pe strada care se chinuie vizibil si traiesc intr-o permanenta durere, prizonieri ai unei societati care nu are resurse sa le ofere assitenta de sanatate si care nu gaseste resurse sa construiasca programele necesare pentru ca tinerii sa poata constientiza de mici beneficiile unei vieti active. Un stat inert dupa communism, in care activiattea fizica a fost privita ca pe un moft, tratata cu indiferenta si dispret si unde, de la an la an, avem tot mai putin sportivi, iar la jocurile olipmpice asteptam, ca pe Godot, prima medalie care nu mai vine. In tot acest timp, efectele unei populatii neobisnuite cu activiatea fizica vor fi devastatoare pentru sistemul si asa subred de sanatate dar si pentru productivitatea uniei tari care imbatraneste urat.

 

Fiecare om are insa o alegere de facut, pentru care este pana la urma responsabil. Pentru noi romanii, programati de 50 de ani de comunism sa asteptam totul de la stat, a fost mai greu sa ne reobisnuim sa ne luam viata in propriile maine, mai ales cand coruptia captalismului salbatic ne-a lasat balta. Singurii insa care conteaza sa nu ne lasa balta suntem noi insine, iar pentru asta avem la dispozitie decizii.

daca va place dati de veste:
0

Despre sens

Sensul este unul dintre cele mai rare resurse pe care societatea noastra contemporana le ofera. A atasa un sens la o viata este o operatie elusiva si dureroasa, dar de care depinde in final o existenta reusita. Acolo unde nu exista sens, cel putin la nivel declarativ, exista in schimb acest tip de depresie moderna care macina orele si zilele si le transforma intr-o pasta artificiala. Ca acele masini industriale, roboti mecanici ce urmeaza un algoritm de taiere, compartimentare, raschetare, ambalare pentru a ajunge la un produs final. Numai ca produsul ambalat si oferit pe platoul realitatii este propria noastra existenta. Fara sens, suntem doar niste obiecte care se nasc, exista si dispar dintr-un inventar. Un gand nu foarte optimist.

Sensul vietii este inexorabil legat de spiritualitate si de suflet. Dezbaterile filosofice clasice despre dihotomia suflet-materie nu s-au incheiat, insa au fost inlocuite de esenta progresului tehnologic care a dus la o existenta materiala mai comoda. Schumpeter vorbea despre progresele materiale ale societatii de consum care au dus la comoditatea de masa a claselor altadata defavorizate. Dar asta nu garanteaza fericirea. Paradoxal, comoditatea materiala a venit insotita de germenii unui tip de singuratate spatiala, o anxietate  [1] cruda care e traita individual in mod diferit dar si de societate in ansamblul sau. Noile retele sociale nu fac decat sa arunci un voal al ignorantei peste propriile noastre incertitudini si singuratati. Paradoxal, cu cat modernitatea se dezvolta in orase multifunctionale si suprapopulate, cu atat singuratatea individuala si mecanica indoielii de sine se manifesta mai intens [2]

Dar nu trebuie sa fie asa. Lipsa de sens este doar o dificultate temporala si in nici un caz nu se trateaza cu pilule sau adictii de orice fel. Cel putin nu pe termen lung. Gasirea unui sens, in schimb, te poate pozitiona intr-un nou nivel de crestere al propriei vieti despre care pur si simplu nu stiai ca exista. Pentru multi insa, mai ales oameni educati, gasirea unui sens este un challenge puternic si de multe ori pare o iluzie. Se recurge in schimb la o traiere incrementala de mici sensuri, de la o zi la alta care nu aduce insa o satisfactie. Nu vorbesc aici de hedonism, desi acest concept capata un nou sens, ci de un sens veritabil, care sa depaseasca preocuparile jurnaliere si sa te proiectez ca spirit spre un obiectiv pe care merita sa il atingi.

Asta este prima intrebare: de ce merita sa traiesti? un lung sir de raspunsuri nesatisfacatoare a  facut omenirea sa evolueze in salturi, de la nefericirea si suferinta existentiala a primilor oameni, expusi bolilor, contingentei, aleatoriului pana la comoditatea aparenta a existentei moderne. Viata insa devine mai pretioasa daca are un sens viu si gasirea lui este un tel primordial. Sau ar trebui sa fie.  De ce merita sa traiesti este o intrebare cu mai multe solutii. Cele mai la indemana sunt si cele mai concrete, materiale: pentru a te bucura de hrana, sex, avere, masini. Sau pentru a face copii, a-i vedea cum cresc. Asta este pana la urma ce poate sa-ti ofere material societatea. Poti sa construiesti un sens din asta? Doar daca poti sa construiesti un sens din consum. Dar nu poti consuma mai mult decat pragul de suportabilitate dupa care iti vine greata sau creierul tau se obisnuieste cu adictivitatea consumului si nu mai reactioneaza la aceeasi cantitate de placere obiectiva.

Si atunci trebuie sa existe altceva care ne scoate din acest paradox existential. Un alt tip de realitate care sa transceada propria constructie umana, acest corp alcatuit din oase, muschi, nervi, hormoni, carbohidrati si grasimi. Acel ceva este valoarea adaugata si acolo se poate cauta un sens adevarat. Acolo se gaseste adevarata mostenire pe care o putem lasa fiecare dintre noi.

A doua intrebare este deci: sunt mai mult decat manifestarea mea materiala? Daca raspunsul este nu, sau daca nu iti pui aceasta intrebare nu este neaparat un lucru negativ. Trairea constienta a clipei cu bucurie si seninatate fara divagatii filosofice este posibila. Dar nu cred ca e posibila pe termen lung. Candva, te ajunge din urma aceasta intrebare, fie ca vrei, fie ca nu. Si te forteaza sa te schimbi.

Cel mai frumos fenomen natural, care deriva din timp, este schimbarea. Schimbarea se face subtil, sau acut si este o caracteristica a sistemelor vii. Orice viata este o forma de cicluri, de suisuri si transformari elegante. Pentru un om, constiinta propriei schimbari este un dialog intim si fundamental. Asa cum pentru trup, gatuirea sau sufocarea are efecte grave, la fel si pentru suflet aceeasi sufocare si limitare are un efect de lancezire si deprimare [3]. Eliberarea inseamna schimbare. Inseamna flux liber, curgere. Aceasta e esenta timpului si aceasta e esenta devenirii in timp.

Cum putem descoperi sensul? Exista o intreaga literatura de specialitate si o ramura a psihoterapiei care se numeste logoterapie (terapia prin sens) [4]. In esenta, principala motivatie a existentei umane este gasirea unui sens. Oricare ar fi el. Un sens spiritual, un sens trivial, un sens chiar in fata suferintei umane. Libertatea ultima a individului, aceea de a se raporta in mod unic la suferinta, nu poate fi luata.

Gasirea unui sens nu poate incepe decat de la propria persoana si analiza locului pe care il ocupa in lume. Un punct de plecare pentru un sens ar fi dorinta de a actiona asupra nedreptatilor percepute ale societatii. In loc sa ocupam un loc pasiv, vegetativ in societate, putem actiona, putem crea, putem aduce propria schimbare pozitiva. Aceasta schimbare poate influenta si pe altii si se poate demara ceea ce se numeste un cerc virtuos.  A descoperi un sens inseamna a crea oportunitati de viata, atat pentru tine, cat si pentru altii. Asteptand de la altii, nu putem primi decat iluzii. Insa ce depinde de noi, putem face. A face maximul cu ceea ce ai la dispozitie, cu talentele, timpul si ideile tale este unul dintre marile sensuri personale ale omului, care ii asigura un loc in eternitate. Actiunea prometeica, si nu pasivitatea epimeteica este cheia spre dezvoltarea unei societati.

In Romania, unde raporturile sociale sunt in general dominate de invidie si de viziuni mici, pe termen scurt, de razboaie mediatice, razbunari si barfe, acest sens individual este esential in primul rand pentru igiena noastra mentala intr-o lume in continua schimbare. Aceasta schimbare, daca vine de la fiecare va impune si clasei conducatoare un alt standard, pe care acum nu il are. Puterea politica stapaneste un aparat administrativ corupt in proportie de peste 90% si nu are absolut nici un interes sa schimbe. Pentru ei sensul inseamna masele de oameni care pot fi manipulati in tacere. Ei sunt guvernati de acel will to power [5] pe care il impun unor votanti needucati si usor manipulati, care sunt prinsi intr-o pseudorealitate in care propriile idei si trairi si vise nu mai conteaza. Am cunoscut foarte multi oameni care se multumeau cu propria conditie mizera, in speranta ca cineva le ofera ajutoarele din fiecare luna si ca pot sa duca o viata la limita suportabilitatii de pe o zi pe alta. Soarta acestor oameni conteaza, si ca ei sau , mai important, copiii lor sa se poata schimba, trebuie ca cei care avem libertatea de a gasi un sens sa punem in practica aceasta libertate.

 

 

 

[1] Kirkegaard si alti existentialisti au introdus conceptul de anxietate, ca si caracteristica dominanta a omului modern, rupt intre instinct si libertatea de a trai si a cunoaste. Axietatea definita in acesti termeni se refera la sentimentele difuze de frica, nedirectionate si adanci care guverneaza existentele contemporane

[2] [3] Francis Bacon  – Eseuri – Despre prietenie. Bacon apeleaza la dictonul latin „magna civitas, magna solitudo”

[4] Viktor Frankl este intemeietorul acestei scoli vieneze de filosofie. Un fost detinut in lagarele naziste, isi bazeaza intreaga argumentatie pe tema raportarii la suferinte, vazuta ca un sens ultim al existentei umane: chiar si in fata unor suferinte extreme, omul poate gasi sens in forta cu care se opune lor. Man’s Search for Meaning este deopotriva o autobiografie cat si o pledoarie pentru noua orientare psihanalitica.

[5] Principiu al filosofiei nietzcheniene in opozitie cu Freud (will to pleasure)

daca va place dati de veste:
0

Finantarea publica pentru Biserica si bunurile publice

Guvernul Ciolos discuta o lege prin care cultele religioasen nu mai primesc bani pentru constructia lacasurilor de cult in 2016. Nu este clar inca daca acest proiect include eliminarea totala a finantarii cultelor, insa o analiza asupra acestui fenomen, una cat mai putin emotionala, se impune.

Economistii vorbesc de bunuri publice pentru a intelege functionarea acelor bunuri pentru care piata nu poate oferi solutia satisfacatoare pentru nevoile de ansamblu ale societatii. In general transporturile, autostrazile, sistemul de sanatate si educatie fac parte din spectrul acestor bunuri publice, care daca ar fi lasate in jocul liber al cererii si ofertei nu ar exista deloc sau producerea lor ar fi din punct de vedere economic nejustificata si deci insuficienta. Revine deci statului, in economiile moderne , sa preia o parte din finantarea acestor bunuri.

Putem include in aceasta categorie a bunurilor publice si serviciile religioase, indiferent de cultul care le pune la dispozitie. Nu numai in Romania, dar si in tarile occidentale exista exemple de tratare a serviciilor religioase ca „bunuri publice” si deci se justifica o partiala finantare publica a acestor servicii. In literatura economica, bunurile publice sunt non-exclusive consumului, adica odata ce au fost finantate si puse la dispozitie, oricine le poate folosi.

In Uniunea Europeana este recunoscuta de drept sau de fapt dupa caz (fiecare tara are propria sa politica in acest sens) caracterul social al activitatii cultelor, rolul social pe care Biserica il realizeaza: serviciile sale intra deci in sfera celor publice, lucru esential in intelegerea de multe ori tumultuoasa a legaturilor dintre Biserica si Stat.

In Romania statutul de bun public al serviciului religios nu poate fi negat fara a ignora contextul social si traditiile populatiei. Nu suntem o republica laica nici macar la nivel teoretic, iar credinta crestina a facut intotdeauna parte din peisajul popular si a reprezentat o caracteristica de netagaduit a vietii publice. Cu o populatie majoritar crestina si majoritar practicanta, pentru care credinta religioasa reprezinta un ingredient psihologic important, Biserica (ca intruchipare a reprezentativitatii spirituale a romanului obisnuit) reprezinta in continuare cea care ofera acest bun public, serviciul religios. Putem discuta de caracterul superstitios sau nemodern al Bisercii dar asta e o discutie limitativa, care nu ia in calcul realitatea. Biserica este adanc impregnata in constiinta sociala. Daca e bine sau nu, modern, sau nu, este o dilema care nu va primi niciodata un raspuns valabil. Este bine pentru unii, majoritatea, si mai putin bine pentru altii, care se situeaza in afara acestui fenomen.

In masura in care acceptam ca serviciul religios este un bun public,atunci trebuie sa admitem ca o parte din finantarea acestor servicii trebuie sa fie publice. Daca nu ar fi asa, si intreaga finantare a Bisercii ar trebui sa fie privata, atunci Biserica nu ar mai oferi bunuri publice, ci bunuri private, adica exclusive. Conditia de non-exclusivitate nu ar mai fi indeplinita iar asta are implicatii concrete si anume cei care vor putea pretinde la aceste bunuri religioase sunt doar cei (care au platit pentru asta). Bisericile de exemplu nu vor mai putea fi deschise pentru orice om de pe strada, ci doar pentru cercul restrans al finantatorilor. Acest fenomen nu este unul teoretic, de exemplu in unele sinagogi se practica o taxa la intrare pentru anumite servicii religioase de mare importanta, dar asta tocmai pentru a proteja o comunitate mica, minoritara de problema „pasagerului clandestin”.

Nu este cazul in Romania, unde Biserica are o prezenta nationala si majoritara. Bisericile sunt locuri intens frecventate de oameni din toate categoriile sociale. Oricine poate intra intr-o biserica pentru a se ruga, pentru a participa la o slujba sau pur si simplu pentru a admira arhitectura sau operele de arta existente in foarte multe biserici-monumente istorice.

Pe de alta parte, depinde de strategia autoritatilor care sunt prioritatile bugetare ale unei societati, dar si aici cifrele sunt clare: banii alocati de la buget pentru cultele religioase sunt in medie de peste 20 de ori mai putini decat cei alocati in alte domenii strategice: educatie, sanatate, armata etc. Este dificil de inteles in acest sens cum se poate motiva ca banii acordati cultelor religioase ar fi putut cumva sa rezolve problemele grave din educatie si sanatate. Este o falsa problema.

Eliminarea finantarii publice a cultelor religioase ar reprezenta deci o acceptare a faptului ca serviciul religios nu mai are nici o insemnatate sociala si iese din sfera bunurilor publice. Este insa o masura luata la cald, in urma unor proteste de facebook nefondate si fara a tine seama de caracterul public al serviciului religios. Si este si o masura ne-economica, pentru ca ar produce o crestere exponentiala a fenomenului de „pasager clandestin (free rider)” pentru ca bisericile vor fi frecventate in continuare, dar de oameni care nu vor mai contribui pentru acest serviciu.

daca va place dati de veste:
0

O violenta asurzitoare – de ce Paris trebuie sa conteze

Din balta de sange din Bataclan vor trebui sa se nasca sensurile noilor noastre vieti, ale celor care traim in Europa. In fata absurdului, primul instinct este sa lasam mainile sa cada pe langa corp si sa ne vedem de vietile noastre, pe pilot automat. Eventual sa lasam facebook-ul si twitter-ul sa vorbeasca pentru noi, in culorile digitale ale durerii. Dar asa cum am reactionat la Colectiv, avem o datorie sa reactionam si acum, cand s-a intamplat ceea ce o minte rationala nu mai poate cuprinde fara sa-si piarda un pic din siguranta propriei luciditati. Oameni disperati, iesiti sa-si petreaca un sfarsit de saptamana la un concert sau la o terasa, calcand pe cadavrele semenilor lor, urland si calcand. Aceste imagini devin prin monstruozitatea lor boante pentru creier, care le refuza. Le transfera undeva, in domeniul teoreticului.

Dar e deja prea mult si victimele nu sunt doar ei, cei care au murit fara nici o vina, ci si noi, cei care privim de pe margine. Numai ca fara sa stim am intrat deja in joc si jocul continua, asa cum a continuat si pe Stade de France, in sunetul grenadelor. Grenadele explodau si oamenii aplaudau, pentru ca mintea lor nu concepea ca exploziile ar putea sa vina de la grenade aruncate langa stadion. Dar nu mai conteaza ce nu pot mintile noastre sa conceptualizeze, minti nascute in pace si ferite de realitatile razboiului. Hollande, presedintele socialist al Frantei, cu o voce gatuita, a vorbit despre „un act de razboi”. Dupa multe zeci de ani, acest cuvant capata un sens nedorit, un miros rece de pucioasa care vine parca de peste timp. Dupa multe zeci de ani, acest razboi e real si se poate intampla oricand. In metrou, in piata, la terasa, la munca. Invizibil, grotesc absurdul ne bate la usa si pentru ca nu stim cine este, deschidem.

Asa ca singura sansa pentru viitor, pentru ca aceasta pata sa nu infesteze iremediabil Europa, este sa facem Parisul sa conteze. Si acolo, dar si aici. S-a ajuns prea departe cu nebunia si cu jocul acesta de zaruri incat sunt necesare actiuni decisive pentru a ne proteja viitorul. Aici nu e vorba de ura impotriva unei religii, impotriva unor refugiati sau impotriva unor popoare. E vorba despre identificarea autorilor, toleranta zero fata de astfel de ideologii criminale si fata de adeptii si propovaitorii ei. In fata violentei asurzitoare, tacerea este o invitatie la moarte.

Nassim Nicholas Taleb vorbeste despre atacarea cauzei care duce si va duce mereu la astfel de concluzii:

Since 2001 our policy for fighting Islamic terrorists has been, to put it politely, missing the elephant in the room, sort of like treating symptoms and completely missing the disease. Policymakers and slow-thinking bureaucrats stupidly let terrorism grow by ignoring the roots. We lost a generation: someone who went to grammar school in Saudi Arabia (our „ally”) after September 11 is now an adult, indocrinated into believing and supporting Salafi violence, hence encouraged to finance it –while we got distracted by the use of complicated weapons and machinery.

So instead of invading Iraq, blowing up Jihadi John and individual terrorists, thus causing a multiplication of these people, it would have been be easier to focus on the source of all problems: the Wahabi/Salafi education and promotion of intolerance by which a Shiite or a Yazidi or a Christian are deviant people.

daca va place dati de veste:
0

Why Mayweather will never be a true champion

Floyd Mayweather is a sublime boxer, weaving his defensive art inside the ring with unparalleled tactical ease and fluidity. He is sharp, intelligent, accurate and strong. He beat Manny Pacquiao over 12 conclusive rounds, escaping the little Filipino’s massive combinations and finding his target while covering from the most powerfull power punches.

But Floyd Mayweather will never be a true boxing champion. Here’s why:

  1. A true champion has a dimension to his personality that commands respect and awe. Mayweather is disrespectful, dishonest, rigid and negative.
  2. A true champion respects the sport of boxing and understand the true dimension of being a champion. A true champion takes the fight to his opponent even if his style is defensive. Floyd has never dine that against elite opposition. He was always on the ropes, waiting to counterpunch. He’s a defensive genius but this is not enough to be a true great
  3. A true champion doesn’t contend himself with his skills. He always tries to surpass them and add a new flavor to it. Boxing is not only about good defending it is also about aggression and speed and beautiful weaving combinations. If we respect defensive skills (and we should) we should also respect offensive ones. Floyd doesn’t and is too afraid to step in embrace the dark side.
  4. A true champion is about passion. A 48-0 record is great, but it doesn’t tell the story of passion and emotion. Think about the epicness of Gatti fights, or Sugar Ray’s or Cesar Chaves or Pacquiao’s. Those were champions ready to sacrifice for their sport, ready to expose themselves. A loss may be your way to greatness if you are powerful enough to risk it. Floyd never risked it. He handpicked his opponents, always on his terms and always well pass their prime. This is safeness not greatness
  5. A true champion is a model outside his sport. Floyd it is not. Think about Ali, Foreman, Sugar Ray and other inspiring icons. They inspire others. Floyd doesn’t

He may be one of the finest defensive champions of the sport, but his negative approach, his fear and his disrespect destroyed every possible chance he had to be a true great.

daca va place dati de veste:
0

Manny vs Floyd

Au numit-o strident lupta secolului. Pentru un sport care cauta gloria din anii de aur, au curs rauri de transpiratie pe langa ring pana cand cerneala sa se usuce pe contract. Dar acum, un val de optimism reconfortant a luat locul incertitudinii gri. Acum, iubitorii acestui sport din intreaga lume respira iar in asteptarea a ceea ce visau inca de acum 8 ani cand cei doi protagonisti erau in culmea gloriei si nimeni nu mai putea sa acopere urletul chemarii unei confruntari finale, care sa puna ordine in haosul necunoscutei : cine este mai bun. Aceasta lupta are ceva mistic pentru ca s-a strecurat printre certitudini si am fost cu totii la un pas de a nu o mai prinde niciodata. S-ar putea foarte bine sa fie prea tarziu pentru doi boxeri trecuti de 37 de ani. Insa s-ar putea de asemenea sa merite asteptarea. Asa cum destinul i-a adus pe cei doi inauntrul aceleiasi povesti, spectaculoase si emotionale, o poveste din care se vor hrani generatii intregi. Pentru ca nu e doar un meci de box, este deznodamantul fundamental al unei ciocniri de deveniri personale, doua buildungsromane care se cioncnesc frontal, doua povesti din care va ramane una singura si peste cealalta se va asterne viermele indoielii.

***

Acum 37 de ani Filipine gafaia sub dictatura generalului Marcos in coruptie, saracie si izolare. Manila era un contrast intre bogatii corupti si cartierele marginase supraaglomerate, pline de saracie, boli si unde speranta la o viata decenta era un vis ucis in fasa. Doua treimi din populatie traia sub un dolar pe zi. Undeva, in interiorul acestui cosmar s-a nascut Manny Pacquiao iar copilaria petrecuta in acea curte a miracolelor din Filipine l-a condus incet spre un vis aproape imposibil: sa iasa din acel loc, sa plece undeva unde viata merita sa fie traita. A inceput de mic sa vanda fructe si gogosi la marginea drumului, trimis de mama, apoi sub influenta americana a fostei colonii micul Pacquaio a ramasa agatat de imaginea unor boxeri care isi incruciseaza manusile. Asa incepe prima poveste.

A doua poveste este asemanatoare. Floyd Mayweather s-a nascut intr-o familie cu traditii in box, atat tatal cat si unchiul lui fiind fosti boxeri. S-a nascut insa intr-un cartier rau-famat din Michigan si a trait copilaria in propria sa filipine, cu ambii parinti abuzand de droguri, mutandu-se din casa in casa si crezand si el, ca si altii intr-un viitor mai bun. Ajutat de unchiul sau care l-a luat de mana de mic batandu-l peste ceafa pentru a nu uita sa se apere si sa fie rapid in miscari, a urcat toate treptele acestui sport si si-a construit o imagine mai mare decat cea din ring : un imperiu sclipitor si controversat bazat pe bani si bijuterii scumpe si o foame de a arata lumii dimensiunea materiala a succesului, asa cum a insemnat pentru el trecerea din lumea aspra a drogurilor de cartier la contractele de milioane de dolari. Nu are poezia antisistem a lui Ali, doar narcisismul unui copil abuzat care a crescut peste opresiunea unui stres post traumatic ca sa ajunga sus. Asa incepe a doua poveste. Manny Pacquiao strange pupitrul de unde anunta lupta cu Floyd Mayweather si spune despre box ca l-a transformat dintr-un nimic in ceva. Cu engleza poticnita pe care a exersat-o in salile de antrenament din Los Angeles de-a lungul anilor, Manny spune privind timid in fata, asa cum o face mereu: « I was nothing. Now I am something. I thank God for giving me something from nothing”. Vocea are un tremor special pentru ca undeva in vartejul de sinapse apar imaginile acelui nimic, ale suferintei unei copilarii pline de privatiuni, a unei mame singure obligata sa intratina copiii cu mai putin de un dolar pe zi si al orelor diminetilor in care sta agatat de marginea drumului pentru a vinde gogosi trecatorilor.

Dumnezeu este o tema recurenta in evolutia celor doi boxeri. Ambii il invoca, dar contextele sunt diferite. Mayweather este un self-made American, transmite prin gestica si cuvinte, cu o gramatica la fel de poticnita (din cauza lipsei de educatie formale) setea de succes care vine prin munca grea si dedicatie. Surprins in sala de antrenament, inconjurat de membrii echipei sale (supranumita bombastic The Money Team), Floyd suiera printre dinti, intre fiecare sedinta de shadowboxing un refren preluat de toata sala, de la bucatar la secretara personala: “hard work and dedication!”. Desi recunoscator lui Dumnezeu pentru talantul sau, ascensiunea americanului are o dimensiune morala. Muntii de bani, avioanele private si masinile scumpe cu care se lauda au in spate un suport, o fundatie etica : constiinta ca nimic din acest imperiu financiar nu s-ar fi putut crea fara munca grea si fara implicare. Vazut de multe ori ca un tip superficial, needucat si vanitos, Mayweather are in spate multi ani de suferinta, un anumit tip de suferinta necunoscut celor obisnuiti sa judece fatade. Floyd nu e deci personajul cel mai popular in lumea boxului sau a sportului in general, nu este un model de urmat pentru tineri, este magalomanic si arogant, necioplit si poticnit in exprimare. Dar foloseste aceasta imagine, si-o insuseste si si-a creat un imperiu intern, o cazemata care ii foloseste si ca refugiu spiritual. Manny Pacquiao in schimb este un credincios de sus pana jos. Relatia lui cu Dumnezeu este una mult mai unidirectionala : succesul sau este doar un dar de la Dumnezeu, daca va castiga sau va pierde este pentru ca asa vrea sau nu Dumnezeu. Ingenuncheat inainte de fiecare meci sub privirile asistentei, el insusi este o creatie a lui Dumnezeu, si nu e nimic fals in afisarea acestei credinte. Etica boxului lui, lupta lui in ring este o permisiune de la Dumnezeu de a fi mare. Si el are masini si bogatii insa sufletul sau pare intr-o continua cautare, agatat de un lung semn de intrebare in timp : de ce eu, copilul suferind de foame din Filipine sa ajung aici, in centrul unei lumi, iubit, cunoscut, bogat ? Parca undeva suferinta lui e marcata de nelinisti, ca si cum nu merita sa fi ajuns aici si paseaza inconstient aceasta povara lui Dumnezeu. Spre deosebire de Mayweather care este sigur de drumul sau in viata, de boxul sau si de banii sai, Manny cauta. In afara de box joaca baschet, joaca in filme , canta la chitara si este parlamentar ales al provinciei de unde a plecat, acum multi ani. Iubeste baschetul si a ramas tintit pe scaunul din vestiar pana cand meciul favoritilor sai s-a incheiat intr-o seara din 2012, cu cateva minute inaintea meciului cu Marquez, un adversar definitoriu pentru cariera sa. Manny este o creatie sincera a acestei lumi, un fir de poveste magica care atrage pentru ca e atat de rar ca un copil sarac din Filipine sa ajunga atat de sus. In toata aceasta poveste a luptei secolului, el pare personajul pozitiv si echipa sa mizeaza pe aceasta retorica, a luptei intre bine si rau, intre credinta umila si aroganta agresiva.

Celalalt personaj isi joaca rolul negativ fara regrete. Afiseaza siguranta omului care are succes in meseria sa. Nelinistile sale (desi exista) nu sunt comunicate. Sunt comunicate doar succesele si luptele pe care le castiga, atat verbale cat si fizice. In 2009 a facut cateva luni de inchisoare dupa ce si-a dus abilitatile de boxer in afara legii si in interiorul casei pentru a-si agresa fosta prietena. Aceste episoade sunt insa acoperite cu aur, bani, ceasuri de lux si pantofi Christian Louboutin, o imagine pe care si-a construit-o in timp, la care tine si pe care nu vrea sa o explice. Este insa o bogatie pe care o leaga inexorabil de cariera de boxer, acolo unde a inceput totul pentru el, de la acei pasi invatati de la unchiul sau : invata sa te aperi, nu-i lasa sa te atinga. Pentru ca Floyd Mayweather este singurul boxer in activitate neinvins in cele peste 40 de meciuri la profesionisti, din 2000 pana in prezent. Multi specialisti se apleaca asupra acestui record si il proclama cel mai bun din istorie. Cu o defensiva de fier, o viteza naucitoare, o suma de abilitati de deplasare si lovire fara cusur, Mayweather se inscrie cu siguranta in panteonul boxului mondial, alaturi de Sugar Ray, Ali, Frazier, Hopkins, Gatti, de la Hoya, Foreman, nume amestecate de istorie intr-un mars triumfal al pumnilor si al deplasarilor ce fac din box ceea ce a vrut sa fie de la inceput : o arta, nu o bataie de strada. De la meci la meci, in toate cele 40 de intalniri a dus arta defensivei la culmi neatinse pana acum, devenind un boxer care nu poate fi lovit decat foarte greu, care fuge in ring si eschiveaza cu o viteza iesita din comun. « Pretty boy », una dintre poreclele sale vine de la incapacitatea adversarilor de a-i atinge fata cu lovituri care sa-l raneasca. Cel mai aproape a fost Shane Mosley al carui croseu de stanga l-a prins pe Floyd in plin, dezechilibrandu-l si aproape provocandu-i primul KO din cariera.

***

Freddy Roach are un licar ascuns in privire de fiecare data cand vorbeste despre Manny Pacquiao. Se deplaseaza usor, cu capul impins in dreapta, intr-o pozitie nefireasca. Mana dreapta, care ii tremura cel mai mult, si-o ascunde instinctiv sub bratul stang. Freddy Roach este antrenorul lui Manny si sufera de zeci de ani de Parkinson. In fiecare zi inghite zeci de pastile pentru a-si amagi durerea iar pilulele albe si le tine intr-o cutie prevazuta cu alarma, pentru a nu uita sa le ia la intervale regulate. Freddy Roach isi poarta insa cu fermitate maladia, dar camerele de luat vederi nu uita cateodata sa prinda urmele de regret, ascunse in spatele fatadei de om puternic. Nu s-a plans insa niciodata de ceea ce i-a dat boxul, pentru care a fost un luptator mediocru, primind in schimb o maladie degenerativa dar si statutul de unul dintre cei mai mari antrenori in activitate. Freddy Roach l-a adus pe Manny Pacquiao in Los Angeles cand filipinezul era o speranta locala, luptand in cateva undercard-uri din Manilla. Dar ochii din spatele ochelarilor cu lentiel groase ale antrenorului au vazut mai mult. Atat de mult incat, acum multi ani Manny a fost inscris in ultimul moment pentru a-l inlocui pe un pugilist mai experimentat pentru a boxa primul sau meci profesionist in Las Vegas. A castigat prin KO in stupoarea generala si numele sau, greu de pronuntat a devenit un refren auzit din ce in ce mai mult. Au urmat meciuri cu mult sange, pretul pe care Manny a fost dispus sa-l plateasca pentru faima, si aceeasi privire pierduta si timida dupa fiecare victorie. Spre deosebire de Pretty Boy, Manny a cunoscut purgatoriul succesului in ring, alegandu-se cu reconfigurari ale fetei, arcade sparte si stropi uleiosi de sange din pumnii unor staruri ca Diaz, Barerra, Juan Manuel « El Dinamita » Marquez sau Erik Morales. Dar adevarata lupta care l-a definit, cea in care a urcat ca un anonim promitator si a iesit ca un nume ce va defini boxul modern a fost contra mexicanului Oscar de la Hoya, « Copilul de aur » al boxului mondial. In 8 reprize in care s-a miscat ca o fantasma, lovind atat de rapid incat Oscar parea decupat dintr-o reluare, Manny a castigat prin KO tehnic, echipa adversa intrerupand lupta cand ambii ochi ai mexicanului se umflasera atat de mult incat medicul nu a mai reusit sa-i mai deschida. Manny a continuat sa uimeasca, castigand fara drept de apel meciurile urmatoare si construind o legenda. Antonio Margarito, un mexican cu un cap mai inalt si un boxer foarte bun a suferit atatea lovituri pe parcursul celor 12 reprize incat dupa meci i s-a descoperit la spital o fisura adanca a osului orbital. Oscar de la Hoya dupa corectia administrata de Pacquiao s-a retras, fata i s-a vindecat de lovituri si a infiintat o firma de impresariat The golden Boy promotions care a avut un cuvant greu de spus in lupta ce va incepe pe 2 mai. Cu un an inainte acelasi Oscar de la Hoya pierde prin decizie in 12 reprize contra lui Floyd Mayweather o lupta contestata si azi. The Golden Boy vs The Pretty Boy. A fost ultima lupta cand cineva a mai contestat in mod realist vreun succes al americanului care a continuat sa aibe in medie 2 lupte pe an : pe rand, Ricky Hatton, Saul « Canelo » Alvarez, Marcos Maidana, Miguel Cotto, Marquez, Ortiz au plecat din ring ca niste invitati chemati sa guste din resturile unui ospat organizat de Echipa care face Bani. TMT (The Money Team) batea tare ca o inima de piatra in peisajul unui sport care cerea insa mai mult, ceva ruptdin gloria de altadata. Asa a a aparut nevoia de a-I vedea in ring pe cei doi. Doi campioni in apogeul artei lor, luptand la aceeasi categorie, in acelasi timp si neputand sa se lupte in ring reprezenta o tragedie pentru orice iubitor al acestui sport. In mod natural inca din 2009 au inceput presiunile pentru a se organiza aceasta lupta care lipsea, pentru a incheia cumva o elipsa stirba si a revitaliza o industrie care respire greu, in cautare de eroi. Ali era o amintir, Tyson la fel, Sugar Ray asemenea. Doar colosul Hopkins in varsta de 47 de ani inca lupta, ca un spectru smuls din aburii istoriei venit sa provoace neliniste. Insa boxul, in spatele fatadei luminoase, a ringului strivit de blitz-uri si al luminilor multicolore ale Vegasului este o lume absconsa, macinata de intrigi, interese si alei obscure unde se negociaza cu sisul si se platesc polite. O lume care misuna de impresari, reprezentanti, avocati capatuiti, promoteri. Boxerii sunt cei care produc milioanele, insa acestea se impart in antecamera aceea intunecata, plina de doni si argati. Timp de 5 ani aceasta lume nu a permis ca Manny Pacquiao sa lupte cu Floyd Mayweather. Scandalurile au invadat scena, acuze de dopaj, acuze de lasitate. Floyd dorind teste de sange in preziua meciului si o bursa mai mare. Manny sfatuit sa nu accepte altceva decat grosul banilor. Valurile de negocieri intre Golden Boy Promotions, TMT si Bob Arum (promoterul lui Manny) au fost sterpe si murdare.

Intre timp Manny a mai luptat inca o data cu Dinamita Marquez, nemesisul sau in varsta de 40 de ani. In repriza a sasea, ascunsa dupa o eschiva sireata, a plecat din soldul mexicanului o dreapta atat de teribila incat aerul din ring a inghetat o fractiune de secunda iar la impactul cu fata lui Pacquiao au sarit stropi mari de transpiratie pana in inaltul tribunei. Apoi Manny a cazut inert, ca o masa de carne, cu fata izbind podeaua si ramanand acolo, nemiscat. Freddy Roach povestea mai tarziu ca i-a trecut prin minte gandul tenebros ca Manny a murit. In jurul sau s-au adunat medici si fotografi. Apoi a deschis ochii si a revenit pe lumea asta. Era cea mai grea infrangere a filipinezului si Mayweather parea departe de tot.

Dar si-a revenit pe picioare, a mai boxat de cateva ori cu succes si inevitabilul s-a produs. Pentru ca atunci cand nimeni nu mai credea, in ianuarie 2015 s-a semnat acel contract care face sa respire din nou o speranta. Pe 2 mai vom afla cum se termina aceasta poveste a celor doi boxeri despartiti de mii de lucruri dar adusi impreuna de un sport care nu iarta si pentru care nu exista cale de intoarcere. Cineva trebuie sa piarda si cineva trebuie sa castige in ringul unde de-a lungul anilor si-au lasat sufletul, sanatatea, mintea si uneori sangele niste nebuni care nu au incetat sa creada ca povestea lor se va incheia fericit.

daca va place dati de veste:
0

Simona si sacrificiul

Forehand-ul izbeste mingea in cross, un pic cam sus. Serena face doi pasi masivi, explozia sinapselor in creier se transfera instantaneu prin increngatura de nervi pana in varful degetelor care intind racheta pentru un lob cu ambele maini. Arcul descris coboara abrupt peste privirea arsa de efort a Simonei, cu o rapiditatea diavoleasca iar Simona face o pirueta, alearga cu umbra in spate, apasat. Pana cand vede mingea cazand in fata ei si alunecand spre punctul Serenei iar atunci muschii i se destind, ochii verzi i se lumineaza si un zambet larg ii imbraca privirea in acel colt de teren.

Fusese o lovitura suberba iar Simona alesese cel mai delicat si mai nobil mod de a pretui acel moment de tenis al adversarei ei: zambetul. Se afla insa intr-o semifinala de Premier Mandatory, la Miami, condusa cu un set la zero si impotriva unei legende vii a acestui sport aflata intr-o forma mare. Iar Simona si-a ascuns zambetul in suflet, a urcat fiecare punct, fiecare minge cu gratie si agresivitate, s-a agatat de orice schimb si a castigat setul doi. In setul decisiv, condusa cu 5-2, o situatie insurmontabila atunci cand de cealalta parte a fileului se afla Serena Williams, a strans racheta, a icnit scurt la fiecare punct, a trimis cu incredere si a dus scorul la 5-5. Comentatorii transpirasera mai mult decat ea iar legendele acestui sport refugiate pe Twitter vorbeau deja cu neincredere si respect despre rezilienta acestei mici fapturi venita de undeva departe in inima tenisului mondial sa o provoace pe cea care va defini istoria tenisului.

In final Serena castiga cu 7-5, se apropie de fileu, ii strange mana Simonei si ii sopteste printre bataile inimii « good game, girl ! ».

Serena Williams a intrat in al 20-lea an al carierei profesioniste. Primul sau titlu major l-a cucerit in 1999 in finala Openului Gaz de France din Paris. De atunci a castigat 66 de titluri, din care 19 titluri de Grand Slam iar Victoria cu Simona din semifinalele Turneului de la Miami a reprezentat al 701-lea succes al sportivei americane.

La data la care Serena castiga primul sau titlu de Grand Slam, in august 1999 intr-o finala epica cu o alta legenda Martina Hingis la US Open, undeva pe un teren de zgura din Constanta o fata tunsa scurt trimitea mingea catre fratele sau. Avea 8 ani si incepuse sa joace tenis in fiecare zi de la 6 ani. Departe de marile academii de tenis ale lumii, departe de arenele internationale si de conditiile moderne ale performantei in tenis, intr-o tara aflata inca in afara Europei si NATO, cu un nivel de trai modest si o infrastructura sportiva deprimanta, Simona Halep invata sa trimita loviturile peste burta fileului cu acelasi zambet cu care a intampinat jocul cu legendara Serena. Atunci, sansele ca ea sa devina o jucatoare profesionista in Top 10 mondial erau infime. Sansele ca vreun organism al Statului sa o ajute sa-si puna in valoare aceasta pasiune erau si mai mici. Mici pana la cinism, intr-un moment in care nivelul de coruptie institutionalizata colcaia de sanatate si nu exista nici cea mai mica intentie pentru o organizare civilizata a performantelor sportive.

Simona a ajuns insa numarul 3 mondial. Are 1.68 si 64 de kg. Toate celelalte colege de Top 10 au peste 1.75. Multe sunt scolite la marile academii de tenis. Nu au cunoscut arsita unui teren delimitat de buruieni si nu au baut apa din rugina unei cismele. Statele unde au crescut de mici s-au ocupat de ele, le-au creat conditii de antrenament decent, o infrastructura competitiva, le-au oferit parintilor posibilitatea de a avea un nivel de trai solid care sa le permita sa investeasca in viitorul fetelor fara sa-si ipotecheze viata. Ele ar avea de ce sa multumeasca tarilor respective.

Simona insa, in ciuda, sau mai degraba din cauza performantelor realizate continua sa fie criticata aspru in propria tara. Acum motivul este faptul ca a ales sa nu participe la Fed Cup, in Canada, pentru echipa Romaniei. Si-a motivat decizia cu respect si modestie, argumentand ca este obosita dupa turneele americane (titlu la Indian Wells si semifinala cu Serena la Miami) si ca nu poate sa mai suporte un round-trip Europa-Canada inainte de sezonul solicitat pe zgura in care va aborda 4 turnee : Stuttgart, Madrid, Roma si Roland Garros. Asta in conditiile in care Fed Cup este o competitie fara o importanta majora (de exemplu Serena nu participa pentru USA) si echipa Romaniei se poate descurca foarte bine si fara ea in meciurile cu jucatoare modeste canadience (Top 500 cu exceptia vedetei Eugenie Bouchard care oricum nu va participa nici ea)

In tara insa, vocile de serviciu care o ataca mereu, inca de la primele performante ca cei mai inversunati dusmani (desi ii sunt conationali) au infierat-o. I-au strigat ca nu este patrioata. Ca isi vinde tara pentru un Porsche. Ca se gandeste doar la bani. Insusi marele Ilie Nastase a admonestat-o public pentru decizia luata, cu raca si un iz de batranel iritat care bombane despre tanara generatie in autobuz. E greu sa nu legi afirmatiile fostului numar unu ATP de un soi de pizma trufasa, peste timp si peste ani fata de Simona, pe care o vede ca pe un rival, in stare sa-i sufle soclul pe care s-a inaltat. Ar trebui insa sa stie mai bine, tocmai pentru ca a practicat acest sport atat de solicitant care au fost ratiunile pentru care Simona a decis sa nu participe si ca acest lucru nu are absolut nici o legatura cu motivatia sau lipsa de motivatie patriotica a Simonei.

Lozinca afisata de declamatorii filonului patriotic zice cam asa : « Eu, daca eram in locul ei, ma duceam in Canada pentru Romania ! ». Bataia asta cu pumnul in piept reprezinta esenta superficialitatii intelegerii a ceea ce inseamna sa fii un jucator de tenis profesionist si ce presupune ascensiunea in Top 10. Prima parte a propozitiei, « daca eram in locul ei » e cea mai complicata pentru ca ascunde aisbergul a ceea ce presupune viata in circuitul profesionist.

Ceea ce vedem la televizor este dansul suprauman al lui Federer, mecanica fina a loviturilor lui Nadal sau deplasarea robotica a lui Djokovic. Servele puternice ale Serenei, aplauzele publicului, trofeele sclipitoare, zambetele la conferintele de presa. Ceea ce nu vedem insa este ceea ce Andre Agassi numea « the loneliest sport », singuratatea uniformizanta a tenisului intr-o lume globala. Acum jucatori foarte buni apar din toate colturile lumii, nivelul este din ce in ce mai ridicat, cel mai inalt nivel cere calitati atletice si mentale cu mult peste posibilitatile unui om obisnuit.

Daca esti in afara Top 50, banii sunt un mare problema, nu un venit sigur. Turneele pe care le castigi sunt putine, deplasarile sunt lungi si constisitoare, sponsorii sunt si mai putini si totul costa : antrenori, maseuri, mancare, avioane, turnee. Daca vrei sa ai vreo sansa trebuie sa incepi de mic, sa te antrenezi de la ora 5 pana seara, sa bati mingea de o mie de ori, sa mananci corect, sa te odihnesti corect, sa ai un mental indeajuns de puternic incat sa nu renunti, sa nu innebunesti facand zi de zi aceeasi rutina. Si chiar daca faci asta s-ar putea sa nu fie suficient. S-ar putea sa fie altii oricum mai buni ca tine, sau cu posibilitati materiale mai mari si care sa poata plati acel bilet de avion catre turneul unde ai fi vrut tu sa participi. Rutina de zi cu zi a unui jucator sau jucatoare de tenis este un amalgam de durere, disciplina militara, singuratate, speranta si frica. Multi ajung sisifi care urca bolovanul pana aproape de varf, apoi din diverse motive (accidentare, minge care cade pe tusa, arbitru sau pur si simplu adversar mai talentat) bolovanul cade la baza muntelui si calvarul reincepe. Iar daca ridici bolovanul pana in varf si sta acolo si ai crezut ca ai reusit poate ai intrat in top 50. La fete asta nu este nici o garantie. Doar 37 de jucatoare din tot circuitul feminin au facut mai mult de 500,000 dolari din tenis anul trecut. Bani din care trebuie sa platesti totul, de la fizioterapeuti la antrenor.

Acolo, aproape de varf, dupa sacrificii enorme, incepi sa intelegi ca sunt necesare alte sacrificii enorme. Multi oameni se schimba, inteleg cu dificultate ce li se intampla. Multi parinti cad in nebunie, sunt cazurile celor care si-au lovit sau batut fetele pentru ca au pierdut un set. Presiunea e imensa, banii sunt putini si se duc repede, oasele si muschii dor la varsta fragede si durerea este o noua realitate care isi face prezenta simtita in fiecare zi, ca un oaspete nepoftit dar fara de care nu poti reusi.

Iar in spatele acestui esafodaj nebun sta motivatia pentru succes a celei cu racheta in mana. Cat de mult vrea de fapt sa ajunga acolo, sus. Iar cand bataturile din palma sangereaza si mai mult, dupa ce au sangerat si ieri, unii dintre ei isi doresc atat de mult incat vederea sangelui ii motiveaza si mai mult.

Prin acest hatis mental a trecut fata de 8 ani pentru a ajunge sa joace cu acea campioana de la US Open, pe arena aceea frumoasa de la capatul lumii. Poate multi i-au spus, asa cum antrenorii francezi le spun parintilor care vin cu copiii la tenis, ca va avea o sansa dintr-un million sa ajunga acolo. Dar ceea ce conteaza si ceea ce stim e ca ea a luat aceasta sansa, a lucrat la ea, a facut toate sacrificiile cerute si a mai facut si altele in plus.

Aceasta este Simona Halep. Iubita in tara ei si in afara, dar urata de multi in propria tara nu pentru ca nu merge in Canada. Orice om cu un minim de bun simt stie ca pentru ce inseamna circuitul profesionist acea deplasare in Canada e imposibila si nu are nici un rost. Sub alibiul falsului patriotism, e urata pentru ca a luat acea sansa de una la un million si a tratat-o cu seriozitate, ceea ce foarte multi din observatorii patrioti nu au reusit si nu vor reusi niciodata. Sansa ei, transformata peste timp intr-o frumoasa poveste de succes e oglinda nereusitelor lor si a ratarii lor. E tristetea realizarii in sinea lor ca, iata, se poate. Implica munca, a naibii munca, dar se poate. Si noi nu am putut dar putem acum sa ne razboim cu ea pentru ca ne face pe noi sa parem mai mici.

Patriotismul real este un sentiment invizibil, care iti intra in minte si iti transforma principiile in bine. Faptul ca, dupa 15 ani de munca acea fetita din zgura de pe maidanele Constantei ajunge sa o priveasca in fata pe o Institutie a Tenisului ce este Serena, transmite in mod invizibil tuturor romanilor un sentiment national care ii va obliga pe viitor sa fie mai buni romani : adica sa munceasca mai mult si  ai bine, sa-si respecte pasiunile, sa-si urmeze visele si in final sa traiasca toti mai bine. Prin ceea nu vedem din munca Simonei, orele de antrenament, sacrificiile, bataturile, nesomnul si intinderea nervilor vom intelege cu toti ca patriot nu inseamna sa dai din gura pompos si sa te bati cu pumnii in piept ci inseamna sa faci ceva ce rezoneaza cu alti oameni.

Asta inseamna esenta sacrificiului.

Jelena Jankovic :”It’s really not easy being on the road 11 months of the year,I would want to teach my children how to play and teach them a lot of good values that sport can teach you, like good discipline, work ethic. But I wouldn’t want them to be professionals”

daca va place dati de veste:
0

Frica diversitatii

Episodul Charlie este in primul rand un atac la diversitate ca mod de a gandi modernitatea. Iar Franta a reprezentat intotdeauna leaganul diversitatii, iar in Franta, Parisul. Ideile, credintele si glumele de tot felul reprezinta inima acelui oras.

Frica de diversitate este o anxietate negativa, o otrava pentru gandirea de masa moderna pentru ca transfera fricile existentiale ale fiecaruia dintre noi catre pericole concrete, inamici concreti impotriva carora se poate lupta. De aceea acei teroristi chiar au luptat impotriva diversitatii de idei, exprimate prin acele caricaturi, neinteresandu-i terorismul de masa, asa cum dovedesc marturiile oamenilor care au intrat in contact cu ei (soferul acelui Clio si administratorul acelei tipografii care chiar i-a servit cu cafea fara sa-si vada viata amenintata).

Iar aceasta frica este oarba si subtila si intra in mintea unor subiecti tineri, care sunt agresati mental inca de mici si transformati in aceste vehicule ale urii.

Asta e principalul pericol al lumii civilizate dinspre zona aceasta gri a terorismului: cum sa recunoasca focarele de frica de diversitate si cum sa le anihileze prin educatie. Atacurile armate, represaliile, socul razboiului nu vor elimina aceasta frica ci educatia, demantelarea prin educatie a acestei anxietati a urii.

Aceasta este principala provocare a liderilor acestei lumi. Daca le pasa.

daca va place dati de veste:
0

8 carti de citit in 2015

Desi vartejul de lume in care traim lasa putin timp lecturii, adevaratele progrese mentale si de atitudine umana vin de multe ori cand descoperim o carte buna. De ce o carte? De ce nu un film, un documentar, un articol, un video? Fiecare sursa de informatie are utilitatea ei, dar o carte este o poveste structurata a unei minti in timp. Iar cartile de non-fiction pot oferi pe langa o placere a lecturii veridica si o informatie foarte structurata si accesibila intr-un mod comod pentru creier.

Iata deci lista de carti pe care as recomanda-o oricui:

  1. Your money or your life daca te intereseaza cum sa intelegi mai bine ce ai in contul bancar, ce sa faci cu banii si cum sa traiesti cu ei si chiar sa ii inmultesti pentru proiectele tale, aici trebuie sa incepi
  2. How to win friends and influence people – un clasic al interelationarii; daca te intereseaza sa iti imbunatatesti abilitatile sociale, fie la locul de munca, fie in orice alt cadru social, asta e o carte care nu se poate ignora
  3. I will teach you to be rich – o carte scrisa de un tip care s-a saturat sa munceasca pentru altii si care prezinta niste adevaruri simple dar extrem de puternice; un formator de obiceiuri financiare sanatoase.
  4. The power of habit – cartea asta e atat de bine scrisa incat se citeste ca un thriller. Ideile sunt dovedite stiintific si vei intelege rolul fundamental al obiceiului (bun sau rau) in evolutia mentala a fiecarui individ. Modurile in care iti poti schimba obiceiurile te pot ajuta sa iti schimbi viata
  5. Why nations fail – o lucrare monumentala despre motivele pentru care unele natiuni sunt sarace si altele prospere; de ce mexicul se zbate inca in saracie si Statele unite nu, cum institutiile sociale si politice inclusive au aparut in istorie si cum unele state le-au eludat spre mizeria populatiei lor
  6. Outliers – deja o lucrare clasica a lui Malcom Gladwell despre secretele ascunse ale succesului pentru anumite persoane sau grupuri sociale; o poveste despre cat de buni (si de ce) sunt chinezii la matematica, de ce cad avioanele in Asia si de ce marii avocati din New York au anumite origini sociale. Si multe altele, bineinteles
  7. Man’s search for meaning – povestea biografica a lui Frankl care a pus bazele unui curent terapeutic in psihoterapie, anume logoterapia, terapia prin cautarea unui scop in viata. Ideea de baza e ca orice suferinta poate fi suportabila daca exista un scop in care omul sa creada. Si ar trebui sa-l credem pe cuvant, omul a supravietuit unui lagar nazist
  8. Influence – o carte esentiala pentru a intelege cum functioneaza psihologia convingerii, de ce esti convins sa cumperi o anumita carte si nu alta, de ce sa donezi pentru un anumit scop si u pentru altul. Psihologia acestor acte este o placere subconstienta
daca va place dati de veste:
0

© 2017 Mindfilter.ro

Theme by Anders NorenUp ↑

Va place? Dati mai departe!