Dintre filmele nominalizate la Oscar anul asta Whiplash este un outsider. Un outsider memorabil. Povestea unui tanar student la un conservator renumit si relatia sa aspra si decisiva cu un profesor-arhetip si metodele sale subterane te loveste de la inceput prin forta cu care regizorul foloseste pasiunea pentru muzica jazz pentru a prezenta o alegorie despre suferinta maniacala a dezvoltarii.

Whiplash mi-a ramas in minte prin  cateva momente.

  1. Impreunarea maniacala a muzicii cu matematica. Muzica nu mai este doar o experienta subiectiva pentru cei din afara ci mai ales o functie complexa care nu suporta nici cele mai mici erori. Numai dupa ce spectrul erorii este hatuit undeva in planuri secunde, numai atunci profesorul Terence Fletcher inchide ochii si ascuta muzica.
  2. Whiplash dezvolta subiectul dificil al  relatiei dintre elev si profesor si care sunt indatoririle fiecaruia. Agresivitatea lui Fletcher extrage din tanarul baterist ce e mai bun cu pretul de a arata de asemenea si ce e mai rau. Cresterea abilitatilor este atat o suferinta fizica, cu carne zdrelita si degete rupte cat si una emotionala, de detasare si respingere a altor implicari emotionale. Studentul dezvolta si el la randul lui o persona agresiva, aspra in competitia cu ceilalti bateristi
  3. Profesorul este un arhetip autoritarian de care tanarul se agata pentru a compensa relatia frugala cu un tata plat, normalizat, neimplicat foarte mult in setea de succes a lui Andrew. Profesorul devine astfel un nou tata pentru ca ii hraneste ura subconstienta freudiana care pana la urma se exprima si fizic.
  4. Calea spre succes cere multa munca, repetitie si noroc. Dar in acest mix nu stii niciodata ce prevaleaza pana nu faci ceea ce tine de tine. Andrew ajunge intr-un stadiu aproape maniacal atunci cand scapat cu viata din acel accident de circulatie se repede spre baterie pentru a continua sa cante desi corpul plin de sange nu-i permitea. Finalul duce aceasta manie in acel loc in care ultimele resurse de umanitate sunt folosite de tanar pentru a impinge limitele jocului-muzica peste capacitatile constientului. Lumea din jurul lui se restrange la sunetele bateriei si mintea se topeste in automatismul maniacal.

I don’t think people understood what it was I was doing at Shaffer. I wasn’t there to conduct. Any fucking moron can wave his arms and keep people in tempo. I was there to push people beyond what’s expected of them. I believe that is… an absolute necessity. Otherwise, we’re depriving the world of the next Louis Armstrong. The next Charlie Parker. I told you about how Charlie Parker became Charlie Parker, right?

daca va place dati de veste:
0