Putem sa eludam credinta religioasa din subconstientul uman? Este una dintre intrebarile valide ale umanitatii contemporane. Care este raportul intre credinta si realitate, si care este realitatea buna? Poate fi realitatea traita intens fara sentimentul de apartenenta religioasa? Este credinta doar un moft?

Unii oameni isi doresc o lume fara religie, crezand ca lucrurile ar fi mult mai bune pentru umanitate in general. E unul dintre idealismele contrare idealismului religios, dar in esenta nu prea diferit. Acest tip de idealism naiv ignora natura umana, care timp de mii de ani a integrat sentimentul religios. Nu a existat o epoca in istoria omenirii care sa fie natural nereligioasa. Astazi, intr-o dimensiune moderna si post-moderna, religia continua sa fie un concept prezent in fiecare zi, sub o forma sau alta. In unele zone ale globului mai putin, in altele mai mult. Dar nu  putem conceptualiza o absenta a religiei asa cum nu putem conceptualiza o absenta a temperaturii. Asa ca dorinta unor atei de a impune propriile convingeri intregii umanitati se loveste in primul rand de o neintelegere crunta a ethosului uman: omul este prin natura lui o fiinta religioasa. Spiritualitatea lui, ca apendix al constiintei sale, include si credinta in fiinte sau entitati supranaturale care ii guverneaza destinul intr-o masura sau alta. Aceste fiinte poarta nume, denumiri diferite, au cosmogonii variate, expresii diferite. Dar ele au existat si exista in fiecare civilizatie. Avansul modern nu le face mai putin importante, desi le opune o umanitate prometeica.

O incercare stangace si un pic naiva este sa se compare credintele religioase cu empiricitatea stiintifica. Discursul este simplist: miturile religioase sunt povesti, deci a crede in ele este stupid si nestiintific. Acest tip de discurs a la Richard Dawkins nu intelege valoarea alegorica a povestilor asa cum fanaticii religiosi nu inteleg de asemenea ca o credinta religioasa poate exista foarte bine in ciuda adevarurilor stiintifice. La ambii functioneaza ceea ce se numeste personal bias, credinta nejustificata in propriile pareri considerate a fi prin esenta mai bune decat parerile altora. Asta de fapt a stat si la baza razboaielor religioase. Credinta ca daca zeul tau e real, ceilalti care cred in altceva sunt mincinosi si pagani si trebuie ucisi. Umanitatea a lasat locul tribalismului religios. Ceea ce e paradoxal e ca textele religioase in esenta lor nu au intentionat asta. Interpretarea lor in schimb a lasat mult de dorit. Pentru ca, asa cum spunea Thomas Paine, nu exista cuvant dumnezeiesc decat prin vocea unor oameni care s-au inspirat de la alti oameni.

Daca trecem peste aceste diferente extreme si vorbim despre credinta, este greu sa ne imaginam o lume in care sa nu crezi in ceva. De fapt asta este esenta credintei: iti umple golul pe care nu il cunosti cu un sens. Cautarea de sens este unul dintre cele mai dure dar si mai frumoase calatorii ale omului, deci gasirea lui aduce un anumit tip de eliberare [1]. Oricat ai adauga la piramida cunostintelor umane, ramane un mare necunoscut de descoperit. Acest mare necunoscut este esenta credintei. Acolo de fapt se afla raspunsurile adevarate, care conteaza. Acolo tindem ca umanitate. Misterul, miracolul va fi intotdeauna un concept dezirabil. Prea multa revelatie revelatie si cunoastere a lumii creeaza iluzia de atotcunoastere.

Alegerea de a crede in altceva decat ceea ce simti cu trupul este o alegere personala. Accepti ca nu poti detine controlul, ca ceva, inefabil, nu poate fi compus in gandire. Istoria umana este si acest efort continuu de a numi acest ceva, de a-l transpune in alegorii, metafore, mituri. E o alegere care vine si din frica, din nesguranta si dificultatea vietii. Oamenii, pana sa ajunga la relativa comoditate a vietii moderne, au indurat un lung sir de existente brute, dure, marcate de multa suferinta si efort. Foametea era la ordinea zilei, cresterea economica a fost extrem de lenta [2] pentru mii de ani. Moartea era o realitate apropiata si uneori era venerata in sine. Religia oferea aceasta iesire, promisiune de a trai o viata mai buna. Frica de trai dupa moarte intr-o lume si mai grea decat cea existenta, si asta pe vecie, alimenta vervoarea religioasa.

Iar asta a fost unul din stalpii manipularii prin credinta. Aici apare rolul religiei institutionalizate, care se bazeaza pe frica, si mai putin pe iubire. Reprezinta o mare parte din istoria religiei crestine [3] in Europa, marcata de radicalizare si violenta. De aici izvoraste in primul rand aversiunea omului modern pentru tot ce este religie organizata. Iar in Romania aceasta averisune se traduce prin tensiune sociala fata de nomenclatura religiei ortodoxe.

De unde vine aceasta tensiune? Desi unii confunda religia in sine cu manifestarea organizarii ei pe pamant, sentimentul e de anacronism fortat si de privilegii bazate pe frica. Multi credinciosi romani, mai ales din paturile mai putin educate ale societatii, cad victima acelei frici de mai sus. Ei ajung sa creada in peretii bisercii, in expresia lumeasca a ei, si mai putin in conceptul de biserica crestina. Foarte multi sunt needucati religios, nu cunosc etosul religios crestin. Au insa o frica care ii tine aplecati. Aici dupa mine este o mare vina a clerului romanesc, incapacitatea de a isi educa proprii credinciosi. Au datoria sa faca asta. Doar asa un crestin va cunoaste cu adevarat ce inseamna sa fii crestin. Altfel vede doar o proiectie si traieste o superstitie.

Asta este pariul religiei in Romania. Sa transforme frica in iubire. Celebrarea mortii sau a fricii de moarte in celebrarea vietii. Tristetea sa fie inlocuita de bucurie. E o intelegere diferita a pacatului, folosit de multe ori ca un alibi pentru o actiune ultraconservatoare sau pentru santaj emotional. Sunt foarte multe lucruri corecte si utile pe care religia ortodoxa le invata, si aceastea trebuie explicate. Unul din ele este postul. Efectele lui sunt pozitive pentru corp si minte: limitarea calorica si consumul discontinuu de carne [4] s-au dovedit corelate cu o viata mai lunga. Nu inseamna o autoflagelare, o pedepsire.

A crede ramane in definitiv un concept personal, de multe ori ascuns. Defineste atat umanitatea in ansamblul ei, cat si pe fiecare dintre noi.

 

 

[1] Viktor Frankl – Man’s Search for meaning. Autorul isi povesteste propria experienta intr-un lagar nazist, unde descopera esenta suferintei. In urma acestei revelatii inveteaza ceea ce in psihologie se numeste logoterapia (terapia prin sens)

[2] Datele cresterii produsului intern brut arata o crestere extrem de lenta pana la revolutia industriala

[3] A History of God – Karen Armstrong

[4] Antifragile – Nicholas Taleb

 

 

daca va place dati de veste:
0