Un filosof stoic scria acum mii de ani despre scurtimea vietii.

Sunt prea putine lucruri pe care le putem face pentru a trai o viata atat de lunga pe cat ne-am dori-o. Dar nu le facem poate din prea multa tristete, sau oboseala, sau plictiseala. Ceea ce putem insa sa facem e sa traim invers, sa ne intoarcem privirea de la anii cei lungi la clipele cele scurte si sa traim in ele. Unii spiritualisti moderni numesc asta meditatie constienta. Sa fii constient de fiecare moment. Au ajuns sa o predea in scoli. Sau in salile de asteptare ale aeroporturilor. Dar numeste-o cum vrei atata timp cat te face sa fii mai constient de frumusetea vietii. Opreste-te din sirul indian si fa un pas in lateral.

Viata capata frumusete pentru ca este rara. In interiorul biosferei nu pare asa, dar este rara. In jurul nostru sunt ani lumina de nemiscare cosmica. Roci si eter si plasma. Hau cosmic. Viata e doar aici, intr-o gamalie de ac, si e frumoasa pentru asta. Suntem in interiorul unei limite matematice, dar traim si pulsam. Pentru asta e frumoasa, pentru ca e nascuta dintr-o dementa inexplicabila. E muta. Ati vazut vreodata cum creste un rid pe obrazul unui om? Nici eu. Dar inevitabil acel rid va veni. Daca nu la tine, la altii. Si apoi si la tine.

Cand a murit mama mea am simtit cenusa in gura. Am aflat pe strada. Oamenii din jurul meu zambeau, radeau. Ii vedeam printr-o perdea de fum, ca umbre sterse, ridicole, desprinse dintr-un teatru de prost gust. O cacofonie de zgomote ale vietii altora, pulsand. Dar eu eram o umbra. O umbra goala si rece, plangand si strecurandu-ma printre ei, ca printr-o alta dimensiune, invizibil. Am ramas cu regretul amar ca nu am petrecut mai mult timp cu ea, inainte sa moara. Clipele, momentele pe care le puteam petrece cu ea nu se vor mai intoarce niciodata. Ele fac parte din ceva ce nu mai este si nu mai poate fi. La fel ca tatal meu. Nu mi-am dat seama de asta cu adevarat decat cand s-a intamplat, cand am privit mut lucrurile pe care le folosise cand inca era in viata: lucruri oprite intr-o mutenie incapatanata, asteptand mana care sa le anime. Mana care nu va mai veni niciodata. M-am gandit la asta inainte, dar nu mi-am dat seama cu adevarat ce inseamna asta. Acum imi dau.

In urma a ramas materialitatea unui concept care imi era strain. Un orfan adult. Dar tot un orfan, ramas undeva suspendat, cu fata la necunoscut. Este si un soi de eliberare aici, mecanica. Ca atunci cand primeste intreaga viata in fata si nu mai are cine sa ti-o picteze intr-o alegorie sau alta. Esti doar tu si ea. Doar tu si timpul tau, pe care aproape ca iti vine sa il masori. Odata cu tristetea, paradoxal renunti la multa frica pe care o aveai in tine. Frica ce te tinea lipit de absurdul conditiei umane. Inveti sa pasesti afara din acest absurd si sa traiesti asa cum nu ai mai facut-o pana acum.

Ceea ce poti face acum nu mai poti face niciodata. E un soi de realitate care ti se serveste in mod continuu si in care nu te mai poti intoarce decat cu gandul si oricat de placut poate sa fie gandul, e doar o compresa calda ale carei efecte se vor topi in neant. Tot ce poti sa faci e sa faci. Atat. Acum e cel mai important moment, e singurul moment pe care il ai. Din acum treci in mai tarziu, dar nu stii inca, pana cand „acum” nu  devine fum. Asta este frumusetea vietii. Nu poti tine niciodata nimic pe loc, ca sa te bucuri de eal mai tarziu. Trebuie sa te bucuri acum. Cateodata sunt exaltat doar ca pot respira. Iar cu trecerea timpului privesc usor in urma la cum gandeam inainte si cum credeam ca nu exista disparitie. Si ca viata e un dar inviolabil. Nu exista dar inviolabil. Darul e pretios doar daca e fragil si ravnit. Doar daca primesti odata cu el posibilitatea disparitiei. Asa ca nu trai ca si cum cineva te-a ales sa traiesti. Nu te-a ales nimeni pe tine personal. Dar ce poti sa faci e sa respecti clipele pe care le primesti si sa te droghezi cu ele. Nu e putin lucru. Sa alergi, sa urci un munte, sa pleci undeva departe, intr-un loc in care ti-ai dorit intotdeauna sa fii. Sa respecti clipele pe care tu le ai, iar altii nu le mai au. Sau nu le-au avut deloc.

Despre asta este frumusetea vietii. E o frumusete violenta.

 

 

daca va place dati de veste:
0