Elon Musk avea 15 ani cand, in urma unei crize existentiale a inceput sa devoreze biblioteci intregi cu lucrari de filosofie si texte religioasa, in cautarea unui raspuns. Nu orice raspuns. Raspunsul la cea mai incomoda intrebare : care este sensul acestei vieti ? Batranii filosofi ai umanitatii i-au trecut prin filtrul mintii, de la stoici la etica lui Spinoza si de la Nietzche la Schopenhauer. Poate, aplecat peste randurile urmatoare, s-a lasat un pic invins de un sens de exasperanta neputinta : « rasa umana se prezinta ca niste papusi care sunt puse in miscare de un mecanism intern…am spus ca aceste papusi nu sunt activate din exterior, ci ca fiecare dintre ele poarta in ele mecanismul din care rezulta miscarea. Aceasta este vointa de a trai manifestandu-se ca un mecanism neobosit, ca un impuls irational care nu are temei suficient in lumea exterioara »[1]. Nefiind prea mult ajutat nici de Schopenhauer si Nietzche cu aforismele lor deprimante, Musk a gasit raspunsurile intr-un roman de space-comedy «  The hitchhiker’s guide to the galaxy ». Unul din indemnele pe care nu le uita nici azi este simplu: “Don’t panic ».

La multi ani dupa, Elon Musk conduce unul dintre cele mai mari imperii tehnologice perturbatoare, cu implicatii in modul in care vom consuma energie in viitor, ce tip de masini vom conduce, cum vom aborda explorarea spatiului si, in definitiv cum va arata noul sens al umanitatii postmoderne. Ca sa faca asta, a trebuit sa lupte si lupta in continuare cu inertia industriilor conservatoare si pasiunile tari impinse spre protejarea grupurilor de interese ale modului actual de a face lucrurile si in definitiv de a face bani din vanzarile de masa.

 

Atlas se ridica pe cele doua picioare ale sale, incepe sa se deplaseze prin camera, ajunge la usa, o deschide, apoi se plimba prin padure, pe un teren accidentat. Avanseaza poticnindu-se, ca un betiv, in miscari aproape comice. Mai apoi, ridica cutii grele de la sol si le depoziteaza pe rafturi, disciplinat. Cineva il ataca din spate cu o bara de fier. Lovit, se prabuseste la pamant, insa se ridica apoi fara probleme in pozitia initiala. Atlas nu este un om. Atlas este un robot, ultimul proiect al Boston Dynamics, aripa tehnologiilor avansate a Google. Vizionarea acestor imagini are ceva ravasitor pentru orice fiinta umana in carne si oase. Necunoscutul are intotdeauna acest efect, insa necunoscutul familiar, care iti bate la usa si o si deschide produce o emotie vie, un pic stranie. Pentru unii, aceasta emotie este infasurata in frica, sub imperiul filmelor stiintifico-fantastice unde armatele de roboti inarmati cu o proto-constiinta calca in picioare umanitatea vazuta ca inamic de specie.

Iar frica aceasta nu s-a manifestat niciodata mai clar decat in multiplele avertismente despre ce poate sa cauzeze o armata de roboti folositi la scara larga. Cel mai deplans efect pare sa fie pierderea slujbelor pentru muncitorii in carne si oase. Forumul economic de la Davos a publicat un raport, intitulat « A patra revolutie industriala» care conduce firul gandirii in mod inexorabil spre tensiunea intre muncitori si masini si modul in care piata muncii va fi perturbata de utilizarea tot mai radicala a robotilor cu consecinte grave asupra somajului, cresterii economice si inegalitatilor de venit. In timp ce progresul noilor tehnologii este in masura sa puna intrebari legitime despre modul in care umanitatea se va adapta la aceste noi paradigme, exista un suflu neomarxist in aceasta opozitie bruta fata de progresul tehnologic care pur si simplu nu vrea sa moara. La aproape doua secole de cand Karl Marx si tumultul sau filosofic-revolutionar ridicau redutele comunismului in inima capitalismului, ideile sale continua sa fie mai vii ca niciodata, si la fel de false in fond.

Exista un intreg capitol in Das Kapital dedicat opozitiei inexorabile intre muncitor si masina, vazuta ca unealta suprema a capitalismului prin care munca umana este strivita sub senilele fara suflet ale masinilor : « instrumentul muncii, cand ia forma unei masini, devine imediat un concurent al muncitorului insusi. Autoexpansiunea capitalului cu ajutorul masinilor este deci direct proportionala cu numarul muncitorior ale caror venituri au fost distruse de chiar existenta acelei masini ». Iar consecintele, in textul lui Marx, sunt apocaliptice pentru grupurile de muncitori care deodata se gasesc fara o relevanta sociala, munca lor de generatii fiind acum inutile pentru ca produsele respective sunt facute mai eficient in alt mod. In esenta pentru Marx acesta este unul din relele capitalismului (pe langa furtul plusvalorii) si unul din motivele prin care, urmand dialectica sa istorica, capitalismul se va prabusi sub propriile forte de distrugere interna.

Capitalismul nu s-a prabusit nici pana in ziua de astazi, insa valurile de progrese tehnologice au facut viata mai usoara pentru miliarde de oameni. Iar acest lucru s-a facut prin ceea ce Schumpeter numea « mutatii tehnologice » in esenta seria de « distrugeri creatoare » prin care industriile si tehnologiile vechi sunt inlocuite cu industrii si tehnologii noi. E un dans care se intampla de la inceputurile umanitatii, de cand uneltele de lemn au fost inlocuite cu cele de piatra, si cele de piatra cu cele de bronz. Nu exista deci nici un motiv intemeiat sa consideram ca robotizarea industriala la scara larga ar duce la o apocalipsa pe piata muncii. Din contra, produsele vor fi mai ieftine, iar forta de munca umana, care va ramana in continuare o resursa rara va fi directionata catre utilizari alternative mai valoroase.

Altfel, aceasta robotizarea nu se va face de pe o zi pe alta. Niciodata marile progrese nu s-au facut asa. Edison ramane in istorie pentru inventiile sale, insa putina lume stie in ce conditii s-au realizat aceste inventii. Nu a fost un moment « evrika » prin care autorul inventiei a facut trecerea rapida de la non-inventie la inventie, ci a durat ani de munca si cercetari, esecuri si mici pasi inainte, in care Edison a lucrat cu specialisti din multiple domenii si a trecut nenumarate trial-and-errors. La fel cum se intampla si acum cu robotul Atlas, care este rezultatul unui lung sir de descoperiri incrementale si care la randul sau este un pas spre alte descoperiri care vor lua timp.

Apoi, in evaluarea viitorului, oamenii au de multe ori tendinta sa ia ca punct de plecare prezentul pentru o extrapolare nerealista. Daca ne uitam la predictiile de acum 70-80 de ani, astazi am fi trebuit sa fim toti imbracati in costume stralucitoare si sa mancam pilule care sa contina necesarul nutritiv al unei mese intregi (Taleb). In schimb folosim inca foarte multe din vechile tehnologii, ne incaltam inca in pantofi din piele, luam masa la restaurante unde se serveste vin care nu difera prea mult de cel produs acum 2000 de ani sau scriem cu degetele pe tablete asa cum cum faceau babilonienii acum mii de ani (taleb). Exista un inalt refugiu de conservatorism in fiecare dintre noi care functioneaza ca o contrapondere la orice exces de modernitate. In plus, cele mai avansate progrese continua sa se faca inmedia digitala, telecomunicatii, soft si modul in care comunicam online. Imaginea cu Mark Zuckerberg plimbandu-se cu pieptul inainte printre marea de jurnalisti echipati cu ochelari de realitate virtuala este graitoare in acest sens. In alte domenii insa, mult mai importante, progresele sunt inca asteptate : in medicina, in explorarea spatiului, in ecologie, in educatie, in energie. Adica in domeniile cu adevarat esentiale pentru umanitate.

Robotizarea la scara larga, cand se va intampla, nu trebuie privita ca un blestem, ci ca pe o oportunitate. Slujbe actuale se vor pierde, dar se vor crea altele, pe masura ce noi domenii de activitate si explorare se vor deschide spiritului si posibilitatii umane. Munca bruta va fi din ce in ce mai inlocuita cu munca creativa, iar oamenii vor avea mai mult timp liber pentru a-si privi in ochi propria umanitate. Poate aici e adevarata problema, adevarata frica. Ce vom face cu timpul liber ? Obisnuit sa munceasca, inchis in rutina muncii vazuta ca parte indestructibila a umanitatii (Freud), omul poate experimenta pierderea conceptului de munca ca o pierdere a sensului vietii. Miliarde de oameni au inscrustate in creier canalele neuronale ale rutinei automatizante a muncii, de la 9 la 5, iar pierdera acestei rutine provoaca un gol existential si o opozitie naturala. Intr-un fel, suntem cu totii papusile lui Schopenhauer, animate de acel mecanism intern si ne e frica de ce se intampla cand se opreste cheita si incepe viata.

Dar Atlas nu e doar un robot industrial care inlocuieste muncitorul din hala si il ajuta sa scape de durerile de spate date de ridicatul de cutii. El este de asemenea si simbolul impulsului uman de a gasi, sau in lipsa, de a crea o fiinta cu care sa-si petreaca singuratatea cosmica. O fiinta dotata cu constiinta care sa multumeasca impulsul demiurgic al fiintei umane. Inteligenta artificiala si momentul in care robotii vor capata constiinta proprie este insa un eveniment fantezist, aflat undeva departe pe scara imaginatiei, intre zombi si aliens. Dar asta nu inseamna ca incercarile umanitati se vor opri. Incercarea de modelare a obiectelor neanimate de a copia trasaturile umane fundamentale este in primul rand o stare de uimire continua fata de propria umanitate. Nici pana astazi constiinta nu este pe deplin cunoscuta, de unde a aparut si ce inseamna de fapt. Cu atat mai putin putem imagina transferul acesteia in corpul unui robot cu brate din otel. Numai faptul ca Atlas se poate deplasa biped este de o covarsitoare deficultate tehnica, pentru ca mimarea ecilibrului uman, dependent de o simulare continua pe care creierul nostrum o face a situarii spatiale, nu a putut fi modelata pentru Atlas decat dupa ani intregi de programare, creare de algoritmi deosebit de complexi al caror rezultat final este impleticeala aceea bahica de pe terenul accidentat. In mod straniu si paradoxal, comicaria situatiei este mult mai umana pentru ca evoca in mintea privitorului imperfectiunea, care e o trasatura eminamente umana.

Cu toata ravna noastra metafizica, nu vom putea induce constiinta obiectelor inanimate. Vom putea reproduce miscarile umane, chiar pana la imperfectiune, dar ochii de sticla ai robotilor vor ramane morti asa cum sunt ochii cadaverici ai figurinelor de ceara. Intre roboti si oameni va ramane intotdeauna acea limita de imponderabilitate inexplicabila, ai carei proprietari suntem si pe care doar noi o putem utiliza. Acest job nu ni-l poate fura nimeni si asta este o concluzia plina de optimism.

Creierelor noastre aleg sa traiasca viziunea de viata pe care o credem si conteaza atitudinea fata de aceasta schimbare. Asa cum Elon Musk, cautand raspunsul pentru sensul vietii, l-a gasit dupa ce si-a schimbat atitudinea incinsa in negativismul filosofic fiecare dintre noi poate privi viitorul pe care il doreste, cu speranta. Fara panica. Robotii, precursori a unei productivitati care va reduce timpul de munca si va ieftini si cele mai scumpe produse, sunt doar unelte pe care tot noi oamenii le-am creat si care ne ajuta sa decantam ceea ce ne face cu adevarat umani fata de ceea ce putem delega robotilor. Si va exista intotdeauna aceasta diferenta, doar ca acum ea va deveni mai clara si ne va oferi timpul liber sa incercam raspunsuri pe care muncitorii lui Marx, adanciti in lupta existentiala, nici macar nu banuiau ca exista.

 

 

[1] Arthur Schopenhauer – Lumea ca vointa si reprezentare

[2] Douglas Adams – The Hitchhikers Guide to the galaxy

daca va place dati de veste:
0