„Am impresia uneori ca sunt primul nivel al unei rachete, care va propulsa un al doilea nivel, care, sper eu, isi va atinge scopul”

Jean-Marie le Pen

 

Marine Le Pen, dupa primul tur al prezidentialelor, vorbeste optimista despre „ceata” (le broulliard) primului tur care a ascuns adevarata fata a adversarului sau, Emmanuel Macron si ca in turul doi vor fi doar ei doi, fata in fata, si ceata se va ridica pentru a permite aparitia adevarului gol-golut, vazut de toata lumea. In viziunea liderului Frontului National, adevarul inseamna politica fricii imbracata in alt tip de ceata, invizibila, a ultranationalismului conservator si revansard care incepe, poate mai mult ca oricand in ultimii 30 de ani, sa dea batai de cap democratiilor vestice.

In al doilea tur al alegerilor prezidentiale franceze se vor intalni deci cei doi paria ai politicii franceze, cei doi revolutionari, care, desi fiecare din motive diferite si cu arme diferite, au socat scena politica din Hexagon. Asistam poate la al Treila Val al rezistentei democratiilor liberale, dupa ce primele doua valuri au crescut incertitudinile si au pus intrebari dificile despre viitorul Vestului, al liberalismului, al statului democrat liberal asa cum a fost el construit in europa de vest dupa cel de-al doilea razboi mondial. Dupa Brexit si Trump urmeaza turul doi al alegerilor celei de-a cincea republici, o alegere nu atat de simpla cum pare la prima vedere. Pentru ca Franta a jucat intotdeauna un rol primordial in istorie, prin incisivitatea si inevitabilitatea progresuui, imbratisarea iluminismului, tranzitiile socante de la absolutism la democratie si inapoi, revolutiile primordiale care au marcat istoria politica a lumii intregi, episoadele de teroare, urmate de mari perioade de umanism social. Asa ca ne putem astepta ca si azi sa asistam la ceva special din partea acestei natiuni care reprezinta atat de mult pentru civilizatia occidentala.

In istoria ei, Franta a cunoscut peste 1600 de ani de monarhie, urmata sau intrepatrunsa cu 160 de ani de democratie, organizata sub forma republicilor, celor cinci republici franceze. Ne aflam asadar in a cincea republica, construita de viziunea parintelui De Gaulle, o noua exceptie franceza in regiune, de aceasta data culturala. Daca Vestul Europei este dominat de monarhii parlamentare sau republici constitutionale, Franta este o republica semi-prezindentiala, unde puterea executiva, condusa de Presedintele Republicii, este una insemnata, intr-o matrice a puterii unde se mai gasesc L’Assemblee Nationale si le Conseil Constitutionnel. De aceea aceste alegeri sunt, in sine, importante, pentru ca vor trasa liniile directoare ale politicii generale ale statului francez, unde reverenta autoritatii se imbina inca cu o adanca constiinta revolutionara.

O noua revolutie

Asa cum revolutia din 1789 a pus capat regimului vechi (ancien regim) si absolutismului, asa si acum asistam la o mica revolutie in politica franceza, pentru ca niciodata in istoria lor partidele istorice (de dreapta si de stanga) nu au inregistrat scoruri mai slabe. Conservatismul de dreapta francez, reprezentat de candidatul Francois Fillon a pierdut la fel de mult ca si socialismul francez clasic (Benoit Hamon) si cel radical (Melanchon). A fost votul outsider-ilor, al miscarii En Marche! si al Frontului National, care inglobeaza intreaga panoplie a ideilor de extrema dreapta pe care Jean Marie le Pen le-a coagulat de la infiintarea acestui partid in anii 70.

Frontul National nu este nou pe scena poilticii franceze si nu este prima data cand intra in turul al doilea al alegerilor prezidentiale. S-a mai intamplat in 2002, atunci cand Jean-Marie Le Pen pierdea fara drept de apel in fata unui spectru politic coalizat in jurul lui Jacque Chirac. Dar ce era atunci o bizarerie a politicii, o scapare a democratiei, s-a transformat intre timp intr-un pericol real, chiar daca insidios. Jean-Marie a adunat in sanul partidului gintele intregi ale extremei drepte istorice franceze, de la urmasii boulangismului, antidreyfusarzi, bonapartisti, antisemiti, ultranationalisti, in general urmasii miscarilor extremiste antirepublicane de la inceputul secolului 20, create si radicalizate dupa celebra afacere Dreyfus, neezitand sa incalce linii rosii precum negationismul. In schimb Marine Le Pen a inteles pericolul radicalizarii identitare si a mers pe cartea unui bloc politic mai putin virulent ideologic, incearca din rasputeri sa-si limiteze discursul antisemit care a reprezentat axa miscarilor antudreyfusarde franceze de mai bine de un secol, inlocuindu-l cu un limbaj mai accesibil, mai populist, mai simplu, adresat francezilor din comune si din marile aglomerari de la marginea marilor orase. Renuntand, cel putin de fatada, la ideologia clasica a extremei drepte franceze, Marine le Pen a construit in schimb un limbaj extremist modern, un limbaj despre atacul strainilor, despre un nationalism revolutionar imprumutat din fanatismul miscarii boulangiste din trecut, despre mondialismul care saraceste Franta, despre liberul schimb care o jefuieste si despre Franta care trebuie sa apartina doar francezilor. Este un limbaj si un mesaj simplu, direct, concentrat, care face apel la rezervele de resentiment ale oamenilor, la frica acestora, la emotiile primare. Este limbajul populismului modern, manipulator, adresat maselor cu acces redus la informatie de calitate. De altfel, alegatorii din primul tur care au votat Le Pen provin in marea majoritate din micile comune franceze, de mai putin de 100,000 de locuitori sau din cartierele periferice ale marilor orase. E si aici, ca si in alte tari, ca si la noi, un tip de fractura sociala care produce voturi fracturate in numele unor iluzii construite cu grija in discursuri publice-ancora.

De altfel, si e o alta particularitate a Frantei, aceste alegeri seamana putin cu o curte a miracolelor moderne, unde s-au intalnit pentru prima data patru candidati care au depasit sau au fost foarte aproape de 20% din totalul voturilor (insemnand cel putin 7 milioane de voturi fiecare), un duel intre conservatorismul de dreapta al lui Fillon, extremismul fardat al lui Le Pen,  socialismului radical, virand catre fourierism reprezentat de Melanchon si outsiderului modern, centristul Emmanuel Macron. Cel din urma reprezinta in ochii multora si sansa Frantei, sansa acestei democratii a celei de-a cincea republici, construite din caramizile arse ale Bastilei, pe umerii iluminismului. Democratia si gandirea sociala moderna este tributara marilor ganditori francezi, uriasilor pe umerii carora cei care mai au inca incredere in viziunea liberalismului isi pun sperantele: de la Rousseau, la Montesqieu si Diderot, de la liberalii Turgot, Say si Bastiat pana la modernul De Gaulle si a sa constitutie pentru a cincea republica.

Franta ramane in esenta un mare vortex revolutionar, o constructie aproape utopica despre libertate, egalitate si fraternitate, despre diversitate si apartenenta, valori care sunt puse la mare incercare. Iar spiritul revolutionar, imprumutat din socialismul popular si intelegerea egalitatii sociale apare si daca ne uitam pe numele celor care au particiat la vot: Philip Poutou, liderul noului Partid Anticapitalist a obtinut peste 300,000 de voturi, la France insoumise, socialism radical, a obtinut peste 7 milioane. Este aici o fervoare a militantismului social, care a caracterizat intotdeauna Franta si care a stat in inima dezbaterilor, poate mai mult decat in multe alte tari

Ideile revolutionare sunt inca vii in sistemul de invatamant francez si de aici putem intelege aceasta radicalizare a spectrului politic. Imi aduc aminte, in anii petrecuti in sistemul universitar francez, ca Marx nu este niciunde mai iubit decat in Franta, ideile lui sunt inca vii iar fervoarea studentilor a fost lucrul care m-a socat, pentru un student venind dintr-o tanara democratie capitalista, pentru care socialismul a reprezentat raul absolut. In Franta, este o alternativa foarte frecventabila. Cu toate acestea, socialismul institutional reprezentat de Le Parti Socialiste a pierdut, tras in jos de proasta imagine a lui Holande, insa spiritul socialist revolutionar a fost si mai mult radicalizat in noua figura a lui Melanchon si idelor sale aproape comuniste, extrem de seducatoare si care au rezonat si vor rezona in continuare cu o parte mare a societatii franceze obisnuite cu asistenta de stat si aquis-ul social. Melanchon si-a construit programul pe ideile comunei franceze, si pe reformare republicii prin infiintarea celei de-a sasea republici. Asa ca primele voturi pe care Marine le Pen le va ataca in aceasta campanie sunt cele sapte milioane de voturi ale miscarii La France insoumise, voturi tinere (peste 30% din tineri intre 18-34 de ani au votat cu Melanchon) si contrare establishment-ului politic actual. De altfel, Melanchon a fost singurul dintre candidatii ce au pierdut care nu a indemnat explicit votantii sai sa-l prefere in turul doi pe Emmanuel Macron.

Emmanuel Macron, omul din mijloc

Macron este adevaratul personaj principal al acestor alegeri, intrarea sa in scena surprinzand un sistem politic destul de conservator. Fost bancher la Rotschild, Macron a fost timp de doi ani ministrul economiei in guvernul socialist al lui Hollande iar acum este candidatul la prezidentiale care imbina atat fervoarea revolutionara (de urmarit discursurile sale emotionale, cu o retorica virulenta) cat si delimitarea de cele doua blocuri traditionale ale politicii franceze, dreapta si stanga: tanarul Macron este candidatul de mijloc, de centru, cu o viziune moderna, apreciat de elitele intelectuale dar si de mediul de afaceri. Este un puternic sustinator al Uniunii Europene, al liberului schimb, al mondialsmului si al echilibrelor macroeconomice, subiect la care Franta nu este primul elev al clasei. Astfel, Emmanule Macron urmareste printre altele sa reduca deficitul bugetar, sa suprime peste 120,000 de posturi de bugetari, ceea ce ii va crea inamici interni intr-o societate franceza care iubeste asistenta sociala si statul-providenta. Multi ii contesta experienta putina, precum si lipsa de convingere ideologica, insa aceste lucruri conteaza acum mai putin, pentru ca adversarul din turul doi indeamna la o actiune mai presus de simpla lecturare a programelor celor doi candidati

Pentru ca fiecare din cei doi finalisti este adversarul ideal al celulilalt. Emmanuel Macron, cu viziunea pentru liber schimb, reduceri de cheltuieli publice si sustinere pentru Europa contrasteaza puternic cu „patriotismul economic” al lui Le Pen, bazat pe isolationism, protectionism, controlul frontierelor, iesirea din Uniunea Europeana, dar si controlul si reducerea imigratiei, cresterea militarizarii si autoritarismului.

Scena este deci pregatita pentru votul istoric din 7 mai 2017, asteptat, poate pentru prima data dupa decenii, de o lume intreaga. Franta ofera iarasi lumii un nou moment de cumpana si francezii au de ales nu doar pentru ei de aceasta data, cat si pentru noi, ceilalti. Acolo unde americanii au gresit, unde englezii s-au grabit, francezii pot paria pe istoria lor iluminista, pe cultivarea gradinii lor, asa cum spunea Voltaire, adica pe concentrarea pe lucrul bine facut, fara divagatii inutile. Desi este un context complicat, alegerea nu poate fi decat una simpla, intre intoarcerea catre un trecut al urii si resentimentului, cu intregul cortegiu vicios pe care il poate aduce acest pariu visat de batranul extremist Jean-Marie, si o noua sansa, tanara, pentru a continua mersul inainte al celei de-a cincea republici.

 

daca va place dati de veste:
0