Din balta de sange din Bataclan vor trebui sa se nasca sensurile noilor noastre vieti, ale celor care traim in Europa. In fata absurdului, primul instinct este sa lasam mainile sa cada pe langa corp si sa ne vedem de vietile noastre, pe pilot automat. Eventual sa lasam facebook-ul si twitter-ul sa vorbeasca pentru noi, in culorile digitale ale durerii. Dar asa cum am reactionat la Colectiv, avem o datorie sa reactionam si acum, cand s-a intamplat ceea ce o minte rationala nu mai poate cuprinde fara sa-si piarda un pic din siguranta propriei luciditati. Oameni disperati, iesiti sa-si petreaca un sfarsit de saptamana la un concert sau la o terasa, calcand pe cadavrele semenilor lor, urland si calcand. Aceste imagini devin prin monstruozitatea lor boante pentru creier, care le refuza. Le transfera undeva, in domeniul teoreticului.

Dar e deja prea mult si victimele nu sunt doar ei, cei care au murit fara nici o vina, ci si noi, cei care privim de pe margine. Numai ca fara sa stim am intrat deja in joc si jocul continua, asa cum a continuat si pe Stade de France, in sunetul grenadelor. Grenadele explodau si oamenii aplaudau, pentru ca mintea lor nu concepea ca exploziile ar putea sa vina de la grenade aruncate langa stadion. Dar nu mai conteaza ce nu pot mintile noastre sa conceptualizeze, minti nascute in pace si ferite de realitatile razboiului. Hollande, presedintele socialist al Frantei, cu o voce gatuita, a vorbit despre „un act de razboi”. Dupa multe zeci de ani, acest cuvant capata un sens nedorit, un miros rece de pucioasa care vine parca de peste timp. Dupa multe zeci de ani, acest razboi e real si se poate intampla oricand. In metrou, in piata, la terasa, la munca. Invizibil, grotesc absurdul ne bate la usa si pentru ca nu stim cine este, deschidem.

Asa ca singura sansa pentru viitor, pentru ca aceasta pata sa nu infesteze iremediabil Europa, este sa facem Parisul sa conteze. Si acolo, dar si aici. S-a ajuns prea departe cu nebunia si cu jocul acesta de zaruri incat sunt necesare actiuni decisive pentru a ne proteja viitorul. Aici nu e vorba de ura impotriva unei religii, impotriva unor refugiati sau impotriva unor popoare. E vorba despre identificarea autorilor, toleranta zero fata de astfel de ideologii criminale si fata de adeptii si propovaitorii ei. In fata violentei asurzitoare, tacerea este o invitatie la moarte.

Nassim Nicholas Taleb vorbeste despre atacarea cauzei care duce si va duce mereu la astfel de concluzii:

Since 2001 our policy for fighting Islamic terrorists has been, to put it politely, missing the elephant in the room, sort of like treating symptoms and completely missing the disease. Policymakers and slow-thinking bureaucrats stupidly let terrorism grow by ignoring the roots. We lost a generation: someone who went to grammar school in Saudi Arabia (our „ally”) after September 11 is now an adult, indocrinated into believing and supporting Salafi violence, hence encouraged to finance it –while we got distracted by the use of complicated weapons and machinery.

So instead of invading Iraq, blowing up Jihadi John and individual terrorists, thus causing a multiplication of these people, it would have been be easier to focus on the source of all problems: the Wahabi/Salafi education and promotion of intolerance by which a Shiite or a Yazidi or a Christian are deviant people.

daca va place dati de veste:
0