Forehand-ul izbeste mingea in cross, un pic cam sus. Serena face doi pasi masivi, explozia sinapselor in creier se transfera instantaneu prin increngatura de nervi pana in varful degetelor care intind racheta pentru un lob cu ambele maini. Arcul descris coboara abrupt peste privirea arsa de efort a Simonei, cu o rapiditatea diavoleasca iar Simona face o pirueta, alearga cu umbra in spate, apasat. Pana cand vede mingea cazand in fata ei si alunecand spre punctul Serenei iar atunci muschii i se destind, ochii verzi i se lumineaza si un zambet larg ii imbraca privirea in acel colt de teren.

Fusese o lovitura suberba iar Simona alesese cel mai delicat si mai nobil mod de a pretui acel moment de tenis al adversarei ei: zambetul. Se afla insa intr-o semifinala de Premier Mandatory, la Miami, condusa cu un set la zero si impotriva unei legende vii a acestui sport aflata intr-o forma mare. Iar Simona si-a ascuns zambetul in suflet, a urcat fiecare punct, fiecare minge cu gratie si agresivitate, s-a agatat de orice schimb si a castigat setul doi. In setul decisiv, condusa cu 5-2, o situatie insurmontabila atunci cand de cealalta parte a fileului se afla Serena Williams, a strans racheta, a icnit scurt la fiecare punct, a trimis cu incredere si a dus scorul la 5-5. Comentatorii transpirasera mai mult decat ea iar legendele acestui sport refugiate pe Twitter vorbeau deja cu neincredere si respect despre rezilienta acestei mici fapturi venita de undeva departe in inima tenisului mondial sa o provoace pe cea care va defini istoria tenisului.

In final Serena castiga cu 7-5, se apropie de fileu, ii strange mana Simonei si ii sopteste printre bataile inimii « good game, girl ! ».

Serena Williams a intrat in al 20-lea an al carierei profesioniste. Primul sau titlu major l-a cucerit in 1999 in finala Openului Gaz de France din Paris. De atunci a castigat 66 de titluri, din care 19 titluri de Grand Slam iar Victoria cu Simona din semifinalele Turneului de la Miami a reprezentat al 701-lea succes al sportivei americane.

La data la care Serena castiga primul sau titlu de Grand Slam, in august 1999 intr-o finala epica cu o alta legenda Martina Hingis la US Open, undeva pe un teren de zgura din Constanta o fata tunsa scurt trimitea mingea catre fratele sau. Avea 8 ani si incepuse sa joace tenis in fiecare zi de la 6 ani. Departe de marile academii de tenis ale lumii, departe de arenele internationale si de conditiile moderne ale performantei in tenis, intr-o tara aflata inca in afara Europei si NATO, cu un nivel de trai modest si o infrastructura sportiva deprimanta, Simona Halep invata sa trimita loviturile peste burta fileului cu acelasi zambet cu care a intampinat jocul cu legendara Serena. Atunci, sansele ca ea sa devina o jucatoare profesionista in Top 10 mondial erau infime. Sansele ca vreun organism al Statului sa o ajute sa-si puna in valoare aceasta pasiune erau si mai mici. Mici pana la cinism, intr-un moment in care nivelul de coruptie institutionalizata colcaia de sanatate si nu exista nici cea mai mica intentie pentru o organizare civilizata a performantelor sportive.

Simona a ajuns insa numarul 3 mondial. Are 1.68 si 64 de kg. Toate celelalte colege de Top 10 au peste 1.75. Multe sunt scolite la marile academii de tenis. Nu au cunoscut arsita unui teren delimitat de buruieni si nu au baut apa din rugina unei cismele. Statele unde au crescut de mici s-au ocupat de ele, le-au creat conditii de antrenament decent, o infrastructura competitiva, le-au oferit parintilor posibilitatea de a avea un nivel de trai solid care sa le permita sa investeasca in viitorul fetelor fara sa-si ipotecheze viata. Ele ar avea de ce sa multumeasca tarilor respective.

Simona insa, in ciuda, sau mai degraba din cauza performantelor realizate continua sa fie criticata aspru in propria tara. Acum motivul este faptul ca a ales sa nu participe la Fed Cup, in Canada, pentru echipa Romaniei. Si-a motivat decizia cu respect si modestie, argumentand ca este obosita dupa turneele americane (titlu la Indian Wells si semifinala cu Serena la Miami) si ca nu poate sa mai suporte un round-trip Europa-Canada inainte de sezonul solicitat pe zgura in care va aborda 4 turnee : Stuttgart, Madrid, Roma si Roland Garros. Asta in conditiile in care Fed Cup este o competitie fara o importanta majora (de exemplu Serena nu participa pentru USA) si echipa Romaniei se poate descurca foarte bine si fara ea in meciurile cu jucatoare modeste canadience (Top 500 cu exceptia vedetei Eugenie Bouchard care oricum nu va participa nici ea)

In tara insa, vocile de serviciu care o ataca mereu, inca de la primele performante ca cei mai inversunati dusmani (desi ii sunt conationali) au infierat-o. I-au strigat ca nu este patrioata. Ca isi vinde tara pentru un Porsche. Ca se gandeste doar la bani. Insusi marele Ilie Nastase a admonestat-o public pentru decizia luata, cu raca si un iz de batranel iritat care bombane despre tanara generatie in autobuz. E greu sa nu legi afirmatiile fostului numar unu ATP de un soi de pizma trufasa, peste timp si peste ani fata de Simona, pe care o vede ca pe un rival, in stare sa-i sufle soclul pe care s-a inaltat. Ar trebui insa sa stie mai bine, tocmai pentru ca a practicat acest sport atat de solicitant care au fost ratiunile pentru care Simona a decis sa nu participe si ca acest lucru nu are absolut nici o legatura cu motivatia sau lipsa de motivatie patriotica a Simonei.

Lozinca afisata de declamatorii filonului patriotic zice cam asa : « Eu, daca eram in locul ei, ma duceam in Canada pentru Romania ! ». Bataia asta cu pumnul in piept reprezinta esenta superficialitatii intelegerii a ceea ce inseamna sa fii un jucator de tenis profesionist si ce presupune ascensiunea in Top 10. Prima parte a propozitiei, « daca eram in locul ei » e cea mai complicata pentru ca ascunde aisbergul a ceea ce presupune viata in circuitul profesionist.

Ceea ce vedem la televizor este dansul suprauman al lui Federer, mecanica fina a loviturilor lui Nadal sau deplasarea robotica a lui Djokovic. Servele puternice ale Serenei, aplauzele publicului, trofeele sclipitoare, zambetele la conferintele de presa. Ceea ce nu vedem insa este ceea ce Andre Agassi numea « the loneliest sport », singuratatea uniformizanta a tenisului intr-o lume globala. Acum jucatori foarte buni apar din toate colturile lumii, nivelul este din ce in ce mai ridicat, cel mai inalt nivel cere calitati atletice si mentale cu mult peste posibilitatile unui om obisnuit.

Daca esti in afara Top 50, banii sunt un mare problema, nu un venit sigur. Turneele pe care le castigi sunt putine, deplasarile sunt lungi si constisitoare, sponsorii sunt si mai putini si totul costa : antrenori, maseuri, mancare, avioane, turnee. Daca vrei sa ai vreo sansa trebuie sa incepi de mic, sa te antrenezi de la ora 5 pana seara, sa bati mingea de o mie de ori, sa mananci corect, sa te odihnesti corect, sa ai un mental indeajuns de puternic incat sa nu renunti, sa nu innebunesti facand zi de zi aceeasi rutina. Si chiar daca faci asta s-ar putea sa nu fie suficient. S-ar putea sa fie altii oricum mai buni ca tine, sau cu posibilitati materiale mai mari si care sa poata plati acel bilet de avion catre turneul unde ai fi vrut tu sa participi. Rutina de zi cu zi a unui jucator sau jucatoare de tenis este un amalgam de durere, disciplina militara, singuratate, speranta si frica. Multi ajung sisifi care urca bolovanul pana aproape de varf, apoi din diverse motive (accidentare, minge care cade pe tusa, arbitru sau pur si simplu adversar mai talentat) bolovanul cade la baza muntelui si calvarul reincepe. Iar daca ridici bolovanul pana in varf si sta acolo si ai crezut ca ai reusit poate ai intrat in top 50. La fete asta nu este nici o garantie. Doar 37 de jucatoare din tot circuitul feminin au facut mai mult de 500,000 dolari din tenis anul trecut. Bani din care trebuie sa platesti totul, de la fizioterapeuti la antrenor.

Acolo, aproape de varf, dupa sacrificii enorme, incepi sa intelegi ca sunt necesare alte sacrificii enorme. Multi oameni se schimba, inteleg cu dificultate ce li se intampla. Multi parinti cad in nebunie, sunt cazurile celor care si-au lovit sau batut fetele pentru ca au pierdut un set. Presiunea e imensa, banii sunt putini si se duc repede, oasele si muschii dor la varsta fragede si durerea este o noua realitate care isi face prezenta simtita in fiecare zi, ca un oaspete nepoftit dar fara de care nu poti reusi.

Iar in spatele acestui esafodaj nebun sta motivatia pentru succes a celei cu racheta in mana. Cat de mult vrea de fapt sa ajunga acolo, sus. Iar cand bataturile din palma sangereaza si mai mult, dupa ce au sangerat si ieri, unii dintre ei isi doresc atat de mult incat vederea sangelui ii motiveaza si mai mult.

Prin acest hatis mental a trecut fata de 8 ani pentru a ajunge sa joace cu acea campioana de la US Open, pe arena aceea frumoasa de la capatul lumii. Poate multi i-au spus, asa cum antrenorii francezi le spun parintilor care vin cu copiii la tenis, ca va avea o sansa dintr-un million sa ajunga acolo. Dar ceea ce conteaza si ceea ce stim e ca ea a luat aceasta sansa, a lucrat la ea, a facut toate sacrificiile cerute si a mai facut si altele in plus.

Aceasta este Simona Halep. Iubita in tara ei si in afara, dar urata de multi in propria tara nu pentru ca nu merge in Canada. Orice om cu un minim de bun simt stie ca pentru ce inseamna circuitul profesionist acea deplasare in Canada e imposibila si nu are nici un rost. Sub alibiul falsului patriotism, e urata pentru ca a luat acea sansa de una la un million si a tratat-o cu seriozitate, ceea ce foarte multi din observatorii patrioti nu au reusit si nu vor reusi niciodata. Sansa ei, transformata peste timp intr-o frumoasa poveste de succes e oglinda nereusitelor lor si a ratarii lor. E tristetea realizarii in sinea lor ca, iata, se poate. Implica munca, a naibii munca, dar se poate. Si noi nu am putut dar putem acum sa ne razboim cu ea pentru ca ne face pe noi sa parem mai mici.

Patriotismul real este un sentiment invizibil, care iti intra in minte si iti transforma principiile in bine. Faptul ca, dupa 15 ani de munca acea fetita din zgura de pe maidanele Constantei ajunge sa o priveasca in fata pe o Institutie a Tenisului ce este Serena, transmite in mod invizibil tuturor romanilor un sentiment national care ii va obliga pe viitor sa fie mai buni romani : adica sa munceasca mai mult si  ai bine, sa-si respecte pasiunile, sa-si urmeze visele si in final sa traiasca toti mai bine. Prin ceea nu vedem din munca Simonei, orele de antrenament, sacrificiile, bataturile, nesomnul si intinderea nervilor vom intelege cu toti ca patriot nu inseamna sa dai din gura pompos si sa te bati cu pumnii in piept ci inseamna sa faci ceva ce rezoneaza cu alti oameni.

Asta inseamna esenta sacrificiului.

Jelena Jankovic :”It’s really not easy being on the road 11 months of the year,I would want to teach my children how to play and teach them a lot of good values that sport can teach you, like good discipline, work ethic. But I wouldn’t want them to be professionals”

daca va place dati de veste:
0