Sculptura reprezentandu-l pe David, creata de Michelangelo acum 500 de ani are o inaltime de 5 m si o greutate de 5 tone. De cand a fost creata si pana astazi a pus mari probleme logistice, de transport. Initial se planuia sa fie urcata pe acoperisul Domului din Florenta, proiect abandonat pentru ca nu exista atunci posibilitatea inginereaza ca un asemenea colos sa fie urcat in siguranta la o asemenea inaltime.

Blocul de marmura din care a fost sculptat David a fost cumparat pentru a oferi orasului o opera monumentala, insa timp de 3 ani 2 incercari au esuat. Michelangelo a fost al treilea care a incercat. I-au trebuit 4 ani sa o finalizeze, lucrand singur. Ce a iesit poate fi admirat la Accademia din Florenta: un colos impunator, o opera de arta care fascineaza prin puritatea proportiilor, frumusetea corpului si emotiile transmise. E ca un strigat umanist dupa secole de ev mediu cufundat in intuneric, in care arta urmarea conceptia autoflagelatoarea a unei umanitati damnate, incapabile de frumos si arta. Renasterea, simbolizata prin operele timpurii ale lui Michelangelo, Leonardo, Boticelli sau Ghirlandaio a adus o noua conceptie, punand omul intr-o noua lumina, ca o adevarata creatie divina. David priveste departe, cu prastia pregatita si vasele de sange aproape plesnindu-i in mana dreapta, ca o incordare vitala.

Dar altceva se ascunde in spatele acestei opere. Timpul. Pentru mintea moderna, obisnuita cu definitia geniului in viteza, e greu de conceput ce a stat in spatele acestei sculpturi. Foarte multa lume are impresia ca geniul, sau talentul, apare din senin, si te face sa nu mai muncesti. Dar geniul adevarat dureaza. In spatele produsului final, pe care il admiram cu totii, se afla ceea ce nimeni nu pare sa mai vrea sa mai admire: o munca de titan. O munca de multe ori tulburatoare, asidua, mentala si fizica. O rutina de ani de zile.

David a insemnat la inceput schite peste schite. Apoi mici studii in lut, in ceara sau in bronz. Statuete pierdute, dar care au fixat mintea artistului ore, saptamani, luni in sir. Apoi figuri mai mari, din teracota. Apoi schitele direct pe blocul de marmura, masuratorile. Analiza surselor de inspiratie, miile de poze ale modelelor. In final, inceputul sculptarii, in primul rand torsul, apoi celelalte parti ale corpului.

Principala lectie in fata acestei realizari este ca putini sunt disponibili sa faca acest efort. E ceea ce se numeste capcana gandirii fixe. E mai usor si mai comod sa pui totul pe seama unui geniu inaccesibil si sa traiesti in interiorul propriilor limite. Adevarul e ca se poate face trecerea de la gandirea fixa la cea expansiva, de la comun la geniu. Dar nu exista pastila miraculoasa pentru asta. Exista doar munca, rutina, disciplina. Cateodata in cantitati absurde.

daca va place dati de veste:
0