De fiecare data cand Simona Halep pierde un meci se intampla ceva ciudat: internetul abunda de comentarii insultatoare la adresa acestei sportive, invective pline de venin, jigniri ingrozitoare si absolut deplasate. Si autorii nu sunt straini. Sunt romani.  Alaturi de cei, putini, care o incurajeaza si continua sa o incurajeze chiar si cand rezultatele sunt mai putin bune, foarte multi parca se dezlantuie multumiti de infrangere si urland pe toate zidurile vesnicele mizerii: Simona de fapt e slaba, umflata de presa, ne face de ras, e lipsita de talent, locul ocupat este doar o conjunctura favorabila, etc etc…

E aici un tip de heitarism antinational care ne deosebeste intr-un fel de alte natii prin capacitatea nefireasca de a uri concetateni de-ai nostri care au reusit prin munca in viata. Nu ne deranjeaza foarte mult cei care au reusit fara munca, prin furt, coruptie si minciuna, ca dovada ca marile bogatii sunt acumulate in mainile celor certati cu legea. In schimb invidia si gelozia fata de alti romani care au reusit in conditii grele, prin sacrificiu si renuntari nici macar nu mai sunt ascunse. Pentru ca acesti foarte multi hateri nu o urasc pentru ca a pierdut, o urasc pentru ca a ajuns atat de sus in postura sa piarda.Esecurile ei sunt folosite ca alibi pentru exprimarea unor frustrari personale nesanatoase.

Pentru ei nu mai conteaza ca Simona are 1.68 si toate celelalte din top 10 sunt niste forte ale naturii, incepand cu Serena continuand cu Masha, Petra, Aga, Ana, etc. Simona este diferita, fizic nu se poate compara cu competitoarele sale. O fata care a invatat tenis pe zgura murdara a Constantei intr-o tara in care oamenii se tarasc in spitale cu moartea langa ei si unde infrastructura sportiva este inexistenta. Unde inveti tenis doar daca scoti covorul bunicii si-l bati in spatele blocului. In timp ce foarte multe din jucatoarele mari au crescut la mari academii de tenis, avand asigurate toate conditiile de a face performanta, Simona a inghitit praf de mica, undeva intr-o tara subdezvoltata, doar cu un vis si cu sprijinul unic al familiei. Sansa ei teoretica sa ajunga o  mare jucatoare de tenis era de una la un milion.

Ceea ce vedem la televizor este dansul suprauman al lui Federer, mecanica fina a loviturilor lui Nadal sau deplasarea robotica a lui Djokovic. Servele puternice ale Serenei, aplauzele publicului, trofeele sclipitoare, zambetele la conferintele de presa. Ceea ce nu vedem insa este ceea ce Andre Agassi numea « the loneliest sport », singuratatea uniformizanta a tenisului intr-o lume globala. Acum jucatori foarte buni apar din toate colturile lumii, nivelul este din ce in ce mai ridicat, cel mai inalt nivel cere calitati atletice si mentale cu mult peste posibilitatile unui om obisnuit.

Daca esti in afara Top 50, banii sunt un mare problema, nu un venit sigur. Turneele pe care le castigi sunt putine, deplasarile sunt lungi si constisitoare, sponsorii sunt si mai putini si totul costa : antrenori, maseuri, mancare, avioane, turnee. Daca vrei sa ai vreo sansa trebuie sa incepi de mic, sa te antrenezi de la ora 5 pana seara, sa bati mingea de o mie de ori, sa mananci corect, sa te odihnesti corect, sa ai un mental indeajuns de puternic incat sa nu renunti, sa nu innebunesti facand zi de zi aceeasi rutina. Si chiar daca faci asta s-ar putea sa nu fie suficient. S-ar putea sa fie altii oricum mai buni ca tine, sau cu posibilitati materiale mai mari si care sa poata plati acel bilet de avion catre turneul unde ai fi vrut tu sa participi. Rutina de zi cu zi a unui jucator sau jucatoare de tenis este un amalgam de durere, disciplina militara, singuratate, speranta si frica. Multi ajung sisifi care urca bolovanul pana aproape de varf, apoi din diverse motive (accidentare, minge care cade pe tusa, arbitrul, sau pur si simplu adversar mai talentat) bolovanul cade la baza muntelui si calvarul reincepe. Iar daca ridici bolovanul pana in varf si sta acolo si ai crezut ca ai reusit poate ai intrat in top 50. La fete asta nu este nici o garantie. Doar 37 de jucatoare din tot circuitul feminin au facut mai mult de 500,000 dolari din tenis anul trecut. Bani din care trebuie sa platesti totul, de la fizioterapeuti la antrenor.

Acolo, aproape de varf, dupa sacrificii enorme, incepi sa intelegi ca sunt necesare alte sacrificii enorme. Multi oameni se schimba, inteleg cu dificultate ce li se intampla. Multi parinti cad in nebunie, sunt cazurile celor care si-au lovit sau batut fetele pentru ca au pierdut un set. Presiunea e imensa, banii sunt putini si se duc repede, oasele si muschii dor la varsta fragede si durerea este o noua realitate care isi face prezenta simtita in fiecare zi, ca un oaspete nepoftit dar fara de care nu poti reusi.

Iar ca sa reusesti trebuie in primul rand sa fii foarte bun, atat tehnic cat si mental. Tenisul este un sport neiertator pentru cei care cedeaza. Esti singur cu terenul si adversarul iar reusita ta depinde de jucatorul de cealalta parte a fileului, de mentalul sau, de puterea sa psihica si de capacitatea ta de a trece peste esecuri multiple. Pentru ca la inceput pierzi extrem de mult si castigi putin. Daca nu ai capacitatea sa te ridici de jos si sa o iei de la capat in fiecare zi, vei ramane doar o speranta, sau un amator. In spatele varfului aisbergului pe care il vedem cu totii la televizor se afla zecile de mii de ore de munca, cheltuieli, nopti nedormite, antrenamente infioratoare si costuri de oportunitate ratate. Unii reusesc dupa acest calvar. Foarte multi renunta. Asta este ceea ce psihologii numesc „survivorship bias”, adica tendinta noastra de a vedea doar pe cei care reusesc intr-un domeniu si de a ignora pe toti ceilalti, mult mai multi, care nu au reusit.

Simona este in top 10 de ani deja, a petrecut mult timp pe locul 2 mondial, doar cu Serena in fata ei. Serena care se va retrage probabil ca cea mai mare jucatoare din toate timpurile. Si o poate face maine. Nimeni nu i-a dat nici un bilet de favoare Simonei sa ajunga aici. Nu exista wild card pentru marea performanta in tenis. Nu exista consjunctura fericita care sa te aduca in primele 3 jucatoare din lume si sa te mentina acolo.

Performantele ei sunt deci uluitoare intr-o lume in care nu ar fi trebuit, statistic, sa fie. Este, in termenii lui Nicholas Taleb, o lebada neagra.

La data la care Serena castiga primul sau titlu de Grand Slam, in august 1999 intr-o finala epica cu o alta legenda Martina Hingis la US Open, undeva pe un teren de zgura din Constanta o fata tunsa scurt trimitea mingea catre fratele sau. Avea 8 ani si incepuse sa joace tenis in fiecare zi de la 6 ani. Departe de marile academii de tenis ale lumii, departe de arenele internationale si de conditiile moderne ale performantei in tenis, intr-o tara aflata inca in afara Europei si NATO, cu un nivel de trai modest si o infrastructura sportiva deprimanta, Simona Halep invata sa trimita loviturile peste burta fileului. Atunci, sansele ca ea sa devina o jucatoare profesionista in Top 10 mondial erau infime. Sansele ca vreun organism al Statului sa o ajute sa-si puna in valoare aceasta pasiune erau si mai mici. Mici pana la cinism, intr-un moment in care nivelul de coruptie institutionalizata colcaia de sanatate si nu exista nici cea mai mica intentie pentru o organizare civilizata a performantelor sportive.

Simona a ajuns insa numarul 3 mondial. Are 1.68 si 64 de kg. Toate celelalte colege de Top 10 au peste 1.75. Multe sunt scolite la marile academii de tenis. Nu au cunoscut arsita unui teren delimitat de buruieni si nu au baut apa din rugina unei cismele. Statele unde au crescut de mici s-au ocupat de ele, le-au creat conditii de antrenament decent, o infrastructura competitiva, le-au oferit parintilor posibilitatea de a avea un nivel de trai solid care sa le permita sa investeasca in viitorul fetelor fara sa-si ipotecheze viata. Ele ar avea de ce sa multumeasca tarilor respective.

Si totusi, in ciuda acestor realitati, Simona este urata la ea acasa. Un soi de gelozie nedisimulata amestecata cu antipatie pentru o sportiva, in mod obiectiv, cum rar am avut in istoria sportului romanesc. Intr-o tara in care succesul prin munca nu este interesant, unde pentru a reusi trebuie sa dai spaga, sa furi sau sa te bazezi pe relatii si nepotisme, succesul unei fete ajunsa foarte sus prin propriile resurse este neobisnuit. Si mai mult decat atat, este o dovada ca se poate si altfel intr-o Romaniei paralizata de decenii de comunism si capitalism salbatic si in care munca e privita ca o corvoada pentru fraieri. Unde e mai bine sa astepti ajutoare de la stat decat sa te deranjezi muncind. Succesul Simonei este o lovitura pentru toti cei a caror viata a fost cladita pe alte ingrediente. De aici vine aceasta ura, aparent inexplicabila.

Simona mai si pierde. Si Serena pierde. Si Sharapova, care este eliminata constanta de jucatore in primele tururi, si asta nu mai reprezinta o tragedie. Genie Bouchard, considerata o mare speranta, este acum pe locul 50 dupa ce in 2014 juca finala la Wimbledon. Dar nici una dintre ele, in propria lor tara, nu este supusa la abuzul la care este supusa Simona in Romania. Este un spectacol trist pe care il urmarim cu totii si care spune mult mai multe despre starea noastra ca natiune decat despre Simona Halep. Dovedim, foarte multi dintre noi, ca nu am invatat nimic din esecurile trecute, si ca pe undeva ne meritam lipsa de civilizatie pe care o traim. Ne meritam politicienii care ne fura, pentru ca multi romani isi doresc sa fie ca ei, nu ca Simona Halep.

Este o lectie aici pentru noi toti. Aceasta fata nu are nici o obigatie fata de nimeni in afara de familia sa si propriul sau anturaj. Nu s-au investit bani publici in succesul sau esecul sau. Dar lipsa aceasta de respect pentru cei care reusesc si altfel, intr-o tara in care se presupune din start ca nu se poate si altfel, arata cat de mult mai avem de invatat pana cand sa putem fi considerati cetateni europeni. Ce putem face? Sa ne preocupam mai putin de esecurile sale, si mai mult de munca pe care a depus-o ca sa isi permita sa mai piarda si meciuri. Si daca vom aplica fie si putin din munca ei in viata noastra de zi cu zi, vom reusi sa ne schimbam pe noi in mai bine, si sa schimbam aceasta tara. Pana atunci, cu ura si invidie nu se va putea construi nimic.

 

daca va place dati de veste:
0