Bravo #Simona! Cel mai bun si cel mai greu turneu al ei, jucat cu mintea si cu nebunia ca se mai poate inca putin, inca putin, in ciuda durerii. A fost un chin fizic, dar mentalul a fost acolo de fiecare data. Absurdele intoarceri din optimi, din semifinala si finala merita un studiu psihologic propriu.
Mai ca Simona a tinut neaparat sa nu fie romanca, sa se imprumute din tenacitatea altor popoare, sa lase undeva departe lasa-ma sa te lasul balcanic. A ales calea cea mai dificila, lipsita de avantaje fizice de care sa se agate, cu glezna rupta, dar neputandu-si imagina ca poate ceda.
Si a pierdut poate pentru ca adversara a ales ea sa foloseasca un subterfugiu romanesc, o tragere smechereasca de timp la 4-3 in decisiv, cu o reteta falsa de la medic, de ziceai ca ramane cu genunchii in mana.
Pentru Simona bolovanul s-a rostoglit din nou la baza muntelui. O inteleg daca se uita la el si ii vine cumva sa renunte. Dar probabil ca isi va sterge sudoarea, isi va pune mainile in brau si o va lua de la capat, impingandu-l din nou.
Intotdeauna cred ca din experientele astea e o lectie de invatat pentru toti. Pentru azi ar putea fi asta: romanii pot si sunt capabili de mai mult, de sacrificiu si de disciplina. In ciuda smecheriei, in ciuda mafiei care ne desparte de civilizatie, fiecare dintre noi avem optiune si capacitatea sa impingem un bolovan de jos spre varf. Simona ne-a aratat, iar, ca nu e nimic neromanesc sa faci asta. Ca e, pana la urma, vorba de o idee, pentru care alegi sa suferi voluntar, pentru ca mai tarziu sa nu suferi involuntar, plin de regrete si uitare.
“Lupta insasi spre inaltimi este de ajuns sa umple inima omului. Trebuie sa ni-l imaginam pe Sisif fericit” A. Camus
In ciuda infrangerii, trebuie sa ne-o imaginam pe Simona fericita.

daca va place dati de veste:
0