The Revenant este un cuvant cu origini franceze, care inseamna „spirit” sau „fantoma”. Filmul lui Inarritu este un melanj visceral de naturalism si tribalism oniric care se traieste undeva la limita inconstientului. Imaginile sunt clare si se succed ca intr-un diafilm, fiecare ramane atat cat e nevoie pentru a produce impresia dorita. Regizorul nu judeca personajele, nu incearca sa manipuleze spectatorul ci ii da sansa sa fie acolo, in acel mediu ostil. Filmarea este bruta, lumina e naturala in fiecare cadru, ceea ce imprima filmului un curios efect documentar.

Violenta este o constanta naturala dar nu e perceputa decat prin filtrul constiintei umane. Cele doua constante ale naturii, impietrirea (stillness) si violenta provoaca dileme doar prin modul in care ne raportam la ele, ele existand indiferent de morala umana. Omul, prins intr-o cursa a competitiei naturale se afla in prezent intr-un iluzoriu post-modernism, convins ca si-a lasat atat de mult amprenta asupra acestei planete incat este stapanul ei absolut. Ca si in cazul celor care declama ca asistam la sfarsitul violentei umane, lucrurile stau cu totul altfel.

Daca Glass este simbolul supravietuirii unei fiinte fragile ca omul intr-un univers atat de ostil, Fitzgerald este alegoria unei alte supravietuiri, un cinism lipsit de scrupule care rezoneaza cu cele mai adanci resorturi ale creierului limbic, primordial. Fitzgerald este insidios si rece, calculat si aparent rusinat in fata autoritatii reprezentate de capitanul Henry, dar in interior traieste angoasa custii, ca orice animal salbatic care vrea sa ucida. Dar spre deosebire de ursoaica, a carei violenta vine din programarea genetica de a-si apara puii, Fitzgerald este un pur personaj dostoievskian, setea lui de ucidere vine din nihilism. Singurul motiv pentru care tanarul Bridger ramane in viata este pentru ca Fitzgerald are nevoie de un partener de conversatie, de o audienta.  Lui ii povesteste acea anecdota despre tatal sau care a avut revelatia credintei la intalnirea cu o  veverita pe care a si ucis-o. Aici poate este si singura masura a empatiei acestui personaj atat de reusit, intepretat minimalist dar magistral de Tom Hardy: chiar si in momentul mortii, cauta conversatia, amintindu-i lui Glass ca razbunarea nu-i va aduce inapoi copilul. Aici este si una din fortele acestui film: dialogul este brut, taios, parte din habitatul natural ostil.

Glass este un om singur prins intre lumi. Intre albi si indieni, intre viata si moarte, intre spiritul de saman si datoria paterna, sufletul sau este o fantoma totemica care cauta o izbavire, un raspuns final. Filmul prezinta aceasta suferinta prin comunicarea cu fosta sotie si relatia anxioasa cu propriul copil indian; cadrele insa sunt nereusite si aici poate e cel mai mare pacat al acestei productii. Mult mai reusit este transferul subconstient om-animal, Glass construind adevarate punti totemice cu spiritul animal. Forta supravietuirii insa este redata in culori vii, puternice, fara retusuri. Atacul ursului este o mare realizare tehnica (un VFX extraordinar) dar care reuseste sa transmita aproape instantaneu absurdul si aleatoriul violentei animale, timpii morti dintre atacuri adaugand la amestecul de duritate si maretie a naturii in compensatie cu suferinta fizica a personajului principal. Di Caprio nu stiu daca a incercat sa forteze un Oscar, dar in unele momente este foarte credibil in exprimarea unui anumit tip de suferinta cu mijloace limitate (nu vorbeste o mare parte din film), comunicarea emotiilor fiind facuta prin ochi, incarcati cu o expresivitate puternica.

Inarritu reuseste de asemenea sa transpuna sentimentul hobbesian de Homo homini lupus, intr-o societate incipienta si caricaturala in care pericolele pentru om vin de la cel de langa tine, de la cetele de salbatici sau de la furtuni de zapada sau de la animale salbatice. Tonul este mult prea fortat negativ, chiar si forturile civilizate fiind prezentate ca asezari sterse, populate de umbre subnutrite; omenescul este inca in devenire si salbaticia se intinde ca o maree pana in sufletele oamenilor si inapoi. „On est tous des sauvages” apare scris pe  scandura atarnata de gatul indianului spanzurat, ca un mesaj de profunda tristete peste o lume murdara, unde viata se masoara in piei si ratii de mancare. Glass este insa o contrapondere la acest mesaj apocaliptic pentru ca forta sa vitala care il ajuta sa supravietuiasca este o marturie pentru calitatile ascunse in interiorul fiintei umane, ce reuseste sa gaseasca mereu o cale spre viata. Dar privirea plina de scraba a indiencei  de la final pe care i-o arunca lui Glass nu exprima deloc recunostinta (desi Glass ii salvase viata) ci un soi de dispret profund care spune: „zi merci ca  ai scapat de  scalpare pentru ca ai avut un rol in salvarea mea…”

Cinematografia este o reusita, imaginile sunt largi filmate cu lentile foarte puternice ce reusesc sa surprinda prim-planul actorilor conservand in acelasi timp peisajele uluitoare din plan secund. Scena initiala a atacului indian este filmata panoramic, intr-un singur cadru care serpuieste printre combatanti. Brutalitatea atacului te prinde de guler si nu-ti mai da drumul, muschete, sageti infipte in ochi, scalpari si angoase. E o scena rupta de acum 200 de ani, realizata cu mare stil si cu dorinta de a elimina orice urma de estetizare moderna pentru a face loc clipei de atunci, asa cum s-a intamplat.

daca va place dati de veste:
0